Poet și prozator înzestrat cu o hipersensibilitate ieșită din comun, admirator al frumuseții revigorante și estetizante, Rainer Maria Rilke, dincolo de versurile șlefuitoare care frizează ușor idealul perfecțiunii arcadiene, ne-a lăsat și magnificele capodopere ale prozei.
”Povestiri despre Bunul Dumnezeu” cu un sens aparent tainic, dar nicidecum agnostic, caută să-l redea sufletelor oamenilor pe adevăratul Dumnezeu, care încă nu a fost acaparat de perfida instituționalizare a mamonicilor hrăpăreți.
Scrisă la persoana întâi singular, cartea pare, la prima vedere, o poveste pentru copii care alternează între motivațional și educativ, între pildă și fantasmagorie, însă, odată ce reușești să spargi crusta aparentului ermetism, descoperi filosofia, înțelepciunea parfumată de izul retoric și mângâietor, cu urcări și coborâri, cu șlefuiri și grunjoase personaje care în cele treisprezece povestiri au drept scop căutarea analgezicului sau poate chiar a panaceicului Dumnezeu.
Divinitatea din opera lui Rilke, dezbărată de strălucirea ostentativă, nu are nimic opulent, ba dimpotrivă, prins într-o carismatică simplitate de sorginte panteică, El este pretutindeni, așteptând cu docilitate să fie descoperit sau redescoperit de îndrăzneala și bunătatea sufletească a oamenilor.
Există la Rilke o oarecare adversiune față de avântul modernismului care a ucis simplitatea angelică a oamenilor și a trăirilor acestora. azvârlindu-i într-o haotică lume materialist în care simonia mușcă din caracterele unor ființe care se îndepărtează de ancestral, căutând pretutindeni palpabilul fericirii imediate, ucigând astfel stoicismul căutării în numele unui înșelător confort interior care nu are absolut nimic de a face cu spiritualitatea.
O carte acaparatoare! Lectură plăcută vă doresc!
Alte recenzii de la Rainer Maria Rilke:
