„Sapho” de Alphonse Daudet este o poveste de dragoste melodramatică, în care ambii protagoniști mi-au displăcut. La început totul pare promițător. O atracție fatală, noutatea întâlnirilor furate, pasiune și viață trăită printre mondenități.
Dar apoi personajele încep să-și arate adevărata fața și aflăm despre un istoric tumultos de relații în ceea ce o privește pe așa zisa Sapho – Fanny Legrand, mai degrabă o curtezană trecută decât o femeie pentru care merită să-ți pierzi capul.
Fanny Legrand, poreclită sau alintată de amanții ei – Sapho, ca poeta greacă din antichitate, este o femeie pasională, calculată și nu foarte onorabilă, dacă este să ne luăm după numărul ei de iubiți și de aventurile ei în lumea artistică din Paris
Într-o seară, la o petrecere la care nu cunoaște prea multă lume, tânărul Jean Gaussin, un student serios dar tare atrăgător din provincie, este atras în mrejele sale de misterioasa Sapho, care nu îi mai dă pace.
Nimic nu îl pune în temă la început pe frumosul bărbat legat de trecutul și preumblările femeii de care devine atras
Dar când treptat află despre cum a trăit frumoasa Sapho, amanta sa, de la diverși cunoscuți care i-au fost și intimi la un moment dat, nimic nu îl șochează mai mult. Femeia a fost de tânără model pentru sculptori, muză pentru poeți, iubită de artiști. Fanny le-a văzut și le-a făcut pe toate în cei 20 de ani de când primul ei iubit, Caoudal, a imortalizat-o în bronz și a botezat-o Sapho, ca antica poetă a lumii grecești.
Și totuși, chiar dacă la început Jean este dezgustat și rănit de ceea ce a fost și a făcut amanta sa, focul din privirile și comportările ei îl fac să treacă asta cu vederea, deoarece inima e mai tare decât mintea în acest caz. În ciuda micilor neînțelegeri și a geloziilor, a acceselor de furie și de reproșuri, Jean se împacă până la urmă cu trecutul lui Fanny. Ba chiar începe să găsească o oarecare liniște și pace în armonia lor de cuplu, în viața trăită împreună în aceeași casă.
Însă, confortul și focul dintre ei se stinge atunci când apare în scenă o tânără educată, de familie bună, frumoasă și pură. de care Jean se îndrăgostește și pe care se decide să o ceară de soție. Cu toate acestea, ceva îl ține în loc, teama de Sapho și de ce ar putea ea să facă odată ce o va părăsi. Amanta sa care îmbătrânește ba îl amenință fățiș, ba lasă o aură de mister în jurul său referitor la felul cum se va comporta odată cu despărțirea lor.
Iar finalul, o, finalul, e atât de diferit față de ceea ce ai fi proiectat tu legat de povestea lor
Dar într-un fel e și meritat și e ca un fel de răzbunare pe care și-o ia unul dintre personaje după toate cele prin câte a trecut.
Cu toate acestea, povestea de amor dintre protagoniști nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut de ei, mă repet, și nici de deciziile luate. Cel puțin unul dintre personaje mi se pare jalnic conform cu acțiunile sale iar finalul a fost meritat, deși nici el nu m-a impresionat deloc.
Alte recenzii de la Alphonse Daudet:
