Detectivele noir sunt una din pasiunile mele tacite, recunoscute, care își au locul pe piedestalul meu literar. Am la activ câteva lecturi, care chiar mi-au dat lumea peste cap (Eroare judiciară de Anne Holt, Toamna de Mons Kallentoft). Romanul Tămăduitorul însă nu a intrat în această pleiadă. Este una din cărțile, care m-a dezamăgit profund.
Toată acțiunea se derulează în decurs de două zile, în Ajunul Crăciunului, într-un Helsinki distrus de cataclisme naturale și migrații forțate. Un poet disperat, ajuns în penurie artistică, dar fericit în mariajul său, descoperă că soția sa, o jurnalistă de investigații, este dispărută. Pornește în căutarea sa și descoperă anumite legături ale acesteia cu o grupare extremistă.
Iată de aici pornește decepțiunea mea. În primul rând, linia de subiect este atât de evazivă încât te face să abandonezi foarte ușor cartea. Eroii iau decizii absolut stupide, iar soluțiile par uneori absolut stupide. Ca de la orice detectiv de calitate am așteptat mai mult suspans, mai multe momente care mi-ar tăia respirația. Aici dimpotrivă, totul a mer monoton pe fundalul unei ploi continue.
Mare parte din secrete au rămas nedezlegate, însă nici urmă de aluzie asupra unei concluzii logice, pe care cititorul ar putea să le tragă.De multe ori reveneam în pasaje anterioare doar ca să mă conving încă odată că nu e doar confuzia mea, ci și a a autorului.
Unicul plus evident pentru mine este descrierea relației între poet și soția acestuia, una destul de trivială, după părerea mea. Iată un schimb de replici, care chiar mi s-a părut frumos:
-Și acum ce facem?
-Ce am făcut și pînă acum. Pământul continuă să se învârtească. Noi ne iubim.
Lecturi frumoase!
