Poetul vâlcean Ion Țoanță, între mitizarea demitizării și demitizarea mitizării, cu anumite reminiscențe ale simbolismului combinat cu un iz de neomodernism în care predispoziția spre reverie este o formă de rezistență sub forma unui scut clădit parcă din Arca miticului Noe, ridică livrescul și imagistica la un alt nivel.
Am un buzunar cu poezii
din care împart trecătorilor,
unii sunt pretenţioşi
cer câte două,
ba chiar stau de mai multe ori la rând,
alţii mai modeşti,
se mulţumesc
cu două versuri pe care le pun
în buzunarul de la piept.
Nimeni nu se plictiseşte,
marketul oferă
tigăi şi bormaşini,
promoţii cotidiene,
cozile sunt vii,
guvernul clamează intrarea în normalitate
dar există, de fiecare dată,
nişte trecători
care ies din normalitatea asta,
stand răbdători şi frumoşi la cozi separate,
s-a dus vestea, olé,
a intrat Poezia în oraş!
Spiritualitatea versurilor sale îmbină tradiționalismul cu inevitabilul avânt progresist, păstrând totuși bunul simț al armoniei, atât arhitectural-emoțională, cât și etico- panteistă, prin intermediul nelimitatului păienjeniș al lingvisticii într-o metric aparent descorsetată și totuși oarecum canonică.
Natura este văzută ca biserica primordială a sufletului care, alături de puritatea simțirii ale adevăratelor caractere sunt capabile să lupte cu mamonismulul interior al unei societăți din ce în ce mai crispată și dezintegrată.
