Poet uitat și apoi regăsit, adulat, ignorat și apoi resuscitat, Emil Brumaru este unul dintre contemporanii care au știut să presare sub pașii unei generații întregi versuri reprezentative ale adevăratului trăirism ancorat cu bună știință în cotidianul imediat.

De spus la gura sobei si-a iubitei

Îngerii dau foc la case
Sfintilor sa le-amiroase
Dulce, -n raiuri de matase,
Sufletele noastre grase.

Si fecioarelor smulg sînii
Fiindca-s prea zemosi si-n pîlnii
îi storc pe felia pîinii
La sfîrsitul saptamînii.

Si ademenesc pe jaruri
Coapse largi, spre-a urca daruri,
Tavalite prin mararuri,
Tie, Doamne, Doamne, Doamne!

Deși versurile sale mustesc sub un incandescent erotism, totuși Emil Brumaru nu cade sub nicio formă în desuetudine și promiscuitate, căci carnalul idealizant din poezia sa îmbină dorința și fantasmele într-o arhitectură onestă, jalonând cu alunecarea în vulgar, pe care o repudiază cu dibăcie, nedorind să întineze puritatea artei versificatoare.

Iubitei Ce-şi Plimba Pisica-n Lesă

Iubito, tabla înmulţirii
E pentru mine un supliciu.
Nu ştiu cît face şase ori nouă
Nici dac-aş fi bătut cu biciul.
De tine, mică şi nervoasă
Că sînt atît de imbecil.
Dar, iată, gîndului meu leneş,
Pe care cu sfială ţi-l
Strecor sub rochia uşoară
Şi galbenă, nu-i este frică,
Deşi plutim în plină stradă,
Să te sărute pe pisică!!

Maestru inovator al îmbinării unităților frazeologice, cu dese recreionări de termeni și sensuri Emil Brumaru își înfige cu pricepere condeiul în marmura Parnasului creând viscerale exprimări consonatice care reușesc să pătrundă în labirintul simțirii într-un mod unic și tentacular.

Amnezie

daca iei o portocala
si-o dezbraci in pielea goala
ca sa-i vezi miezul adanc
peste care ingeri plang
cu capsune-n loc de ochi
si aripi de foi de plopi
se intampla sa uiti totul…