Melosul poetic este resuscitat într-un mod încântător de către poeta Florina Ungureanu în creații care, adeseori, sacrifică canonicul în favoarea conținutului, fără a fi distopică.
te cunosc după cum zâmbești
te recunosc după gesturile
pe care nu le-ai făcut încă
te cunosc după privirile
pe care mi le arunci
te recunosc după vorbele
pe care nu mi le-ai spus încă
te cunosc după cum respiri
în somn
te recunosc după cum
mă ții în brațe în nopți
în care nu dormim împreună
te cunosc și te recunosc
după tot ce nu ai visat încă…
ești.
Oarecum metonimică,dar nu derutantă, poezia Florinei Ungureanu naște serafice furnicături lăuntrice prin intermediul intensității trăirismului, excavând noi și noi senzații în care sentimentalismul are ceva din oclusivitatea nemărginirilor voluptoase.
și chiar de tăceri se-așează în noi
și ce dacă suntem din nou, iar mai goi
în mine mai am și rosturi și lumi
pe care, cuminte, aștept să le-aduni
și ce dacă tu nu mai spui vreun cuvânt
și ce dacă liniștea e ca de mormânt
eu încă rostesc tot ce-odată mi-ai spus
și toate se duc, sau ce spun! s-au dus!
au rămas încă multe de care-s legată
și vorbe, și gesturi, ce-aveai altădată
și veri multe, și toamne, și ierni vor veni
până când, știu eu sigur din nou vei râvni…
dar poate că eu, mai stingheră ca tine
n-oi ști să mai gust nimic și, de mine
mai mult, mult mai mult mă voi îngriji
căci toate, iubire, vor pleca, vor veni…
În versurile sale găsim cristalinul simțirii, al clipei numită adeseori de capriciul fiecărui suflet Clipa Aceea, când orice om se poate în zeu prin intermediul trăirilor de moment.
