Sufletele din trupuri (9)- Delia Feraru

Rockul poeziei trăiește o nouă remodelare artistică într-un vibrant tumult, cu șuvoaie care mușcă hulpav și cascade în surdină care mângâie agonizant prin intermediul poetei Delia Feraru.

Poezia nepoeziei și nepoezia poeziei se împletesc melodios într-o versificație alunecoasă și insinuantă, cu dese rostogoliri situate undeva între exorcizarea și acceptarea conjugărilor ireversibile care își trâmbițează efemeritatea sub zdrențuite flamuri.

Frisoanele mele s-au născut

În deşertul unei ierni

Stigmatizate etern cu februarie.

 

47 de ani s-au scurs

Prin unghiile mele neîncepute

Şi tot atâţia ani

Mi-au răpus privirea-n cer,

mi-au întemniţat sufletul

în casca timpului perfid.

 

Azi nu pot respira

Decât în alinierea stelelor,

Şi oxigenul meu captiv

În clepsidra cenuşei tale,

Mă torturează!

 

Nu pot sculpta timpul

În potrivirea noastră

Şi-mi pare rău.

Regret lacrimile

Pe care nu ţi le-am vărsat

Şi zâmbetul solar

Ce nu ţi l-am închis în ochi.

 

 

….Şi florile Raiului

Pe care nu le pot culege azi

În cinstea Ta!…

 

Adeseori versurile Deliei Feraru cad precum o secure extrem de tăioasă, cu unități frazeologice care nu par să țină cont de matrițatele șablonardisme poetice. Cuvintele curg în sangvinele vase ale vulcanicelor trăiri, rodind extrovertiri peste ramurile banalului cotidian, făcând din orice clipă prilej de poezie.

Eu nu am fost sinceră

Mâinile mele reci
Diforme
Frumoase
Fine
Au iubit minciuna

Când patria mea a fost sinceră
Eu am mințit
Mâinile mele- cărbuni sfârâind
Au scris minciuni
Din ochii mei
ațintiți către Dumnezeu
au căzut minciuni
reci
frumoase
diforme
fine

și aceste minciuni
m-au făcut din nou roșie
m-au făcut din nou frumoasă
ca sângele patriei mele
din care se scurge puroiul
se curăță foamea
se ridică pruncii
viitorul nostru
al mincinoșilor
din nou
reci frumoși
fini
diformi

Eu nu am fost sinceră.
Când trebuia să fiu frumoasă
Am vrut să fiu poetă
Când trebuia să fiu diforma
m-am îndreptat prin scriptură
Când trebuia să fiu fină
mi-am îndopat noroi în ochi
Când trebuia să spun patrie
am spus țară
și am mințit din mâini.

Odată citită, poezia Deliei Feraru se transformă într-un tatuaj lăuntric, un fel de indicator al nenumăratelor bifurcări de speranțe și idealuri cusute cu ața ducerii în neștire, vărsându-și în sipetul felului de a fi oclusivele ademeniri sâsâite într-o muzicalitate acaparatoare.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 iubitori de carte s-au alăturat Tribului Booknation.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Article Tags

Iubim comentariile tale :)