Născut la 18 august 1946, Roberto Pazzi ne oferă un nou unghi din care să putem cunoaște apariția creștinismului. Astfel că romanul Evanghelia lui Iuda, apărut la editura Leda, asistăm la întrepărtunderea a două mari imperii, unul terestru și cel ancestral, respectiv Imperiul Roman și Dumnezeu. Primul, cel terestru, își trăiește beatitudinea știrbă a ultimului dans, în timpul împăratului Tiberius care, ajuns la vârsta senectuții, caută o justificare, o medicamentație lăuntrică pentru trecerea într-o altă dimensiune a eternității. Al doilea, cel al conștientizării existenței lui Dumnezeu, prin intermediul sacrificării Fiului, este abia în faza emprică, începând să-și extindă rădăcinile prin pântecul șubredei stăpâniri romane a cărei stabilitate începe să devină din ce în ce mai precară. De aici rezultă o interesantă și magnifică întrepătrundere a două culturi diferite, o amalgamare a luminii și întunericului, într-o lume în care se caută noi și noi explicații.
Dincolo de expansivitatea romană, dincolo de stoicismul lumii iudaice care trăiește sub umbra sandalei romane, tot ceea ce contează sunt sufletele oamenilor, pe care de la împărați la sclavi, cu toții încearcă să le salveze, nu neapărat prin pocăință, ci mai degrabă prin pasarea responsabilităților pentru absolut orice vicisitudine pe umerii zeilor mai vechi sau mai noi.
În aceste timpuri se așează borna kilometrului zero al unui nou început, cel care peste câteva secole va da naștere noi religii care domină în prezent planeta noastră.
Stilul scriitoricesc al lui Roberto Pazzi trădează, în sensul bun al cuvântului, poetizarea unor vremuri tulburi, pe care le așează, prin intermediul unor personaje puternice, sub raza unei speranțe înrourate, prin intermediul căreia dorește să ne asigure că lumea va merge întotdeauna înainte, indiferentă la bocetul victimelor colaterale care scuipă cu îndârjire peste capriciul zeilor, pentru ca mai apoi să își împreuneze mâinile, privind cu ochi înlăcrimați spre nemărginirea celestă.
Aflat în căutarea eternității, fără ca aceasta să fie neapărat sinonimă cu smerenia și iertarea, împăratul Tiberius face cunoștință cu lumea iudaică, trezindu-se prins între prozelism și incomensurabila mândrie a lumii romane, care continuă să se considere cea mai privilegiată.
Sfârșitul romanului este unul absolut halucinant, într-o îmbinare, plauzibilă sau nu, între ateism și creștinism, azvârlind asupra pleoapelor cititorilor perdaful îndoielii și spinii unei noi viziunii în care șiragul de întrebări explodează dintr-odată sub crisalida scoarței cerebrale, parcă special pentru a inocula în metisajul conjugării omului de rând un altfel de toast alcătuit din ambrozie și nectar.
O carte halucinantă și extraordinară, pe care vă rog să o citiți!
Alte recenzii de la Roberto Pazzi:
