După o pauză îndelungată, revin în forță cu o lectură care m-a lăsat într-o stare oarecum duplicitară. Pe de o parte este prima mea întâlnire cu scriitorul turc, Orhan Pamuk, pe de altă parte este vorba de literatura unei națiuni pe care o ador.
Ce este acest muzeu al inocenței? Un amalgam de amintiri confuze, închegate în sume vagi de obiecte atinse de subiectul idolatriei personale. În esență, este un soi de confirmare a obsesiei eroului principal, Kemal. Fiu de persoane înstărite, aflat în prag de logodnă cu Sibil, o domnișoară de aceeași stare și rang social, Kemal renunță la tot pentru așa numita ”dragoste” pentru verișoara sa îndepărtată Füsun.
De ce folosesc în mod răutăcios aceste ghilimele? Deoarece mi se pare absolut fadă această domniță, avidă de slavă și faimă. Pe când Kemal dezvoltă o veritabilă obsesie meticuloasă, aceasta dispare din peisaj, lucrurile luând o turnură absolut indezirabilă.
Deoarece un astfel de roman este sortit prin definiție unui eșec, eroul nostru nu face altceva decât să se arunce și mai tare în vâltoarea bolii sale. Da, această tendință maladică de a fi mereu în preajma obiectului adorației îl aruncă în diverse extreme, care mie, din prisma unui cititor rațional, îmi sunt absolut neinteligibile.
Ce mi-a plăcut la romanul lui Pamuk:
- Scriitura fluentă, detalizată și sensibilă, prin care reușește să atingă coardele spirituale ale oricărui om, cât de cât sensibil;
- Descrierile unui Istanbul a anilor 60-70, care reușește să cucerească. Aproape am simțit briza de pe Bosfor, am gustat deliciile bucătăriei tradiționale și am luat parte la petreceri ale elitei osmane;
- Construcția personajelor masculine și deviația de la tematica tradiționalismului islamic. Romanul dă impresia unei emancipări literare și se aseamănă în mare parte cu literatura europeană.
- Legătura dintre acest roman și alte lucrări ale autorului, la care acesta face referință și incită astfel cititorul.
Ce nu mi-a plăcut la ”Muzeul Inocenței”:
- Personajele feminine absolut fade. Sibil mi-a părut pe alocuri victima ideală, iar Füsun o puștoaică insensibilă și oarecum prostuță. Am reușit să trec de la simpatie la o veritabilă ură pentru ea.
- Unele șabloane și repetiția inutilă a acelorași stări ale personajului principal, care pe alocuri devenea deja apatic, afemeiat. Nu cred că un bărbat poate cădea pradă unei astfel de slăbiciuni, decât dacă nu e labil stărilor emoționale;
- Inserția inutilă a unor personaje secundare, care dinastic se încadrează bine, dar ca rol se pierd în fundal.
Per ansamblu, lucrarea merită citită, dar nu aș recomanda-o ca primă introspecție a lucrărilor lui Orhan Pamuk. Cert este că nu renunț ușor, iar pe listă mai am și alte romane ale acestuia.
Lecturi frumoase!
Alte recenzii de la Orhan Pamuk:
