Istoriile triste sunt cele care dau culoare vieții. Da, acest paradox este întemeiat, mai ales dacă e vorba despre un copil special. Guillermo, personajul central din romanul „Un fiu” de Alejandro Palomas, tradus la Editura Rao, este un copil cu adevărat deosebit. Înzestrat cu o empatie de invidiat și cu o inteligență emoțională aparte, acesta încearcă să își găsească cursul vieții, alături de un tată absent forțat, în plan senzorial. Guille , așa cum îl dezmiardă toată lumea, încearcă să învețe cum să devină puternic, dar o face atât de profund încât ajunge să fie privit drept un paria în școala în care învață. Unica sa prietenă Nazia, o fetiță pakistaneză, trăiește o dramă similară, căci este nevoită să se adapteze unei relalități moderne, conservând, în egală măsură, și tradițiile în care a fost crescută.
Așa se face că istoriile celor doi copii se împletesc într-un amalgam, în care primează cu desăvârșire emoțiile curate, fricile și trăirile profunde. Când prima dată am citit adnotarea de pe carte, care spunea că avem în față un soi de Micul Prinț, am fost extrem de sceptică. Mi se părea că e încă o istorie banală, în care aventurile unor copii se vor împleti cu cele ale unor maturi, în stilul filmelor americane cu care am fost crescuți. Din fericire, m-am înșelat amarnic. Cartea „Un fiu” de Alejandro Palomas este un tablou al visurilor eșuate, în care mai poate răzbate lumină. Este o narațiune curată, în care destinele eroilor se ciocnesc de cruda realitate a lumii. Poate suna bizar, dar experiența emoțională pe care o încearcă cititorul este atât de fluctuantă, încât te poți pomeni între a urâ și a îndrăgi aceleași personaje.
Durerea din istoria lui Palomas este diferită, mai ales pentru că nu este vociferată, ci mocnită. Este ascunsă undeva între filele unei cărți demult uitate. Figura maternă absentă este cea care bulversează, căci aproape toată lectura am sperat că își va face apariția. Figura paternă este însă și omniprezentă, și absentă. Fizic împarte același spațiu cu acest mic copil indigo, iar pe de altă parte mintea și sufletul tatălui sunt la ani-lumină de acest Mic Prinț. Căldura lui Guille este însă un punct de sprijin al întregii cărți. Copilul care își dorește să devină Mary Poppins. Nu să semene cu ea, ci să îi ia locul. Acest lucru este dictat mai ales de firea pură a copilului, care încearcă nu doar să se salveze pe sine, ci mai ales pe cel rămas cu el: tatăl.
În definitiv, cartea „Un fiu” este o istorie specială, de la început până la sfârșit. Nu este doar un Mic Prinț, este mai degrabă un roman al speranței. Aceasta are aripile sfâșiate, dar cu toate acestea este fericită, este împlinită și își regăsește lumina. În minte mi-a venit asocierea cu acei fluturi care zboară la lumină, chiar dacă riscă să ardă. O fac pentru că vor să se facă auziți. Guille este un fluture, dar unul pe care toată lumea vrea să îl închidă într-o capsulă de sticlă. Un copil care nu vrea să se resemneze cu una, cu două, ci vrea să lupte. Poate că nu înțelege cu ce are de a face, dar asta nu îl împiedică să caute lumină în acel întuneric dens în care viețuiește.
Nu știam la un moment dat cui să recomand cartea. Pe de o parte, poate fi privită ca pe o ficțiune pentru copii, iar pe de altă parte, este atât de încărcat emoțional, încât îmi era frică să nu provoace un dezechilibru în mintea copilului. Am fost fericită să o împrumut unei tinere mămici, care a făcut un experiment pe măsură. A citit cartea în paralel cu fiul ei. Experimentul a demonstrat că această istorie este potrivită tuturor. Este o demonstrație elocventă a faptului că emoția nu are vârstă, iar înțelegerea ei îți deschide un nou potențial al spiritului, făcându-l mai profund, mai empatic, mai cald.
Alte recenzii de la Alejandro Palomas:
