Am rămas impresionată de romanul ”Panglica timpului” de George Lazăr, datorită ideii originale pe care a abordat-o, dar și a stilului pe care l-a folosit. Inițial, mi-a fost destul de greu să înțeleg multitudinea de informații tehnice care m-a făcut să recitesc de câteva ori un paragraf pentru a-l înțelege pe deplin, ca mai apoi să mă obișnuiesc atât cu vocabularul autorului, cât și cu dialogurile stufoase dintre personaje.
Întreaga acțiune se rezumă la trei personaje principale, studenți de altfel. Vlad, Laura și Stefan vor descoperii programe codate pe care vor încerca să le decodifice. Fără grabă și acțiuni pripite vor reuși să aranjeze piesele de puzzle în așa manieră încât viitorul să fie nu doar previzibil, ci și bine stabilit, rezolvând numeroase probleme care ar fi putut afecta întreaga civilizație de pe Pământ.
Vlad pornește pe urmele tatălui său, înțelegându-i trecutul și motivele ce au stat la baza deciziilor ”dure” pe care le-a luat în folosul omenirii. Emoțiile, ambiția și determinarea sunt printre principalele caracteristici ale tânărului care îl vor ajuta să-și depășească condiția.
Drumul parcurs de cei trei se prevede cu numeroase obstacole. De cele mai multe ori încurcăturile par tehnice sau fizice, dar autorul reușește să pună accent și pe laturile emoționale ale studenților. Tensiunile acumulate pe parcursul călătoriei sunt greu de suportat, iar micile erori ce apar în cale nu fac altceva decât să-i îndrepte spre alte porți deschise, ca mai apoi, la final, fiecare întrebare să-și găsească răspunsul.
Ideea de la care a pornit romanul este una originală, în care timpul nu mai pare o necunoscută în propria viață, iar soarta nu mai ține de ”întâmplări”, ci de propriile decizii.
Cunoștințele autorului sunt vaste, observându-i-se logica pe care o folosește în crearea dialogurilor, cât și explicațiile pe care le oferă de fiecare dată când cei trei depașesc anumite etape.
Panglica timpului nu este o carte ușoară, iar învățăturile dobândite după finalizarea lecturii pot schimba percepția unui om.
”Timpul însuși colora modelele astfel imprimate, le dădea perspectivă, le anima și apoi completa, dupa propriile legi, distanțele dintre aceste cadre, în așa fel încât existențele se desfășurau lin sau tumultuos, mai repede sau mai încet, după ritmuri și amplitudini de neînțeles pentru cei mai mulți.”
Alte recenzii de la George Lazăr:
