Dacă va gândiţi să citiţi în Romanţe pentru mai târziu a lui Ion Minulescu (6 ian.1881 – 11 apr.1944, Bucureşti) o proză suavă, de factură melancolică, poate în ton cu sfârşitul verii, reflecţii filozofice scăldate într-un soare blând şi arome de frunze uscate, ar putea fi nimerit să vă reorientaţi.
Sau poate nu, aşa cum nu am făcut-o nici eu; nu l-am putut abandona pe poetul – căci, da, poezie veţi citi în volumul Romanţe – bucureştean, nici măcar după ce întâile rânduri, întâile poezii – volumul Romanţe pentru mai târziu (1908) – nu au produs în mine impresii tocmai clare sau profunde.
Romanţa noului venit deschide şirul poeziilor din volumul Romanţe… şi pe cel al cărţii, în care mai sunt incluse alte 11 secţiuni.
Străinul, poetul, îşi duce” povara” înzestrării, neînţeles de vremurile în care compune; o atitudine de amărăciune, declinată cu orgoliu – o postură pe care, admit, nu mi-a plăcut să o văd instalată înainte de a cunoaşte şi simţi opera în sine.
Altfel, după ce treci de grimasa iniţială, descoperi între poezii destule de citit.
Formulele, registrele, tonurile, imaginile, temele, etc. aduc suficient de multă substanţă, varietate, emoţie şi chiar profunzime – poate nu chiar peste tot – cât să aşeze versurile într-o staţie de reţinut, vizitat, de pe harta simbolismului românesc.
Coleg până la un punct cu Macedonski sau Bacovia, pe drumul simbolismului, paşii săi rămân mai apoi singuri, aşa cum este şi firesc ( şi chiar de preferat ).
Sunt prezente sugestia, versul liber, corespondenţele, simbolul. Şi mai e ceva: ineditul; cum ar fi Liturghii profane (1908), cum ar fi Strofe pentru cele patru anotimpuri – în care anotimpurile devin personaje, atât de firesc, atât de real.
Romanţa celui ce s-a-ntors este despre călătorul obosit; de drumuri lungi, de ne-ntrebari, de singurătăţi, de alegeri, de sentimente cheltuite poate-n van.
Mi-a plăcut să pot nota în vocabularul meu viitor imaginea unui octombre – curtezană pală; amanta (celor care pornesc să nu se mai întoarcă) şi, din acelaşi registru, Isprava toamnei.
Mi-a plăcut să regăsesc – integral – versuri culese doar parţial, cu ani în urmă, în Celei care minte, o poezie celebra.
M-a tulburat imaginea unei singurătăţi atât de dureroase, încât aproape-mi este frică / Să mai vorbesc cu mine ( De vorbă cu mine însumi – din volumul cu acelaşi nume).
Mi-a plăcut contradicţia sinceră a omului din Ecce hommo, mi-au plăcut Primăvară inutilă, Cu toamna în odaie, Strofe pentru zăpadă şi în mod special Romanţa tinereţii – în care am simţit vibrând o amărăciune profundă, într-un limbaj atât de frumos meşteşugit.
Mi-au plăcut acestea şi încă destule.
Nuanţe sumbre de cenuşiu, rece, moarte, dar şi multă pasiune, dorinţă, emoţie şi sensibilitate, îşi dau mâna cu ironia şi marile întrebări ale vieţii într-un dans care se cheamă Romanţe pentru mai târziu.
Multe versuri vă vor atinge integral, din altele veţi culege poate doar scântei, frânturi – aşa cum este şi cazul meu.
Citiţi! Citiţi Ion Minulescu!
Primele rânduri poetice ale lui Ion Minulescu apar în 1897, sub pseudominul ( I. M.) Nirvan, în revista “Povestea vorbei”. În afară de poezie, a scris proză, între care Casa cu geamurile portocalii (1908), Pleacă berzele (1920 ), Manechinul sentimental (1926).
NOTĂ: 8 / 10
Alte recenzii de la Romanţe pentru mai târziu:
as fi citit ION MINULESCU… orice… si drept dovada… ma duc si iau volumul din biblioteca si va las pe voi cu site-ul vostru… eu citesc MINULESCU!…
Lectură plăcută, Manut 🙂