Ahile și-a câștigat nemurirea, așa cum și-a dorit, în cânturi și poeme, în legende și istorisiri. Aceasta este o versiune reinterpretată a mitului său, una văzută prin ochii oamenilor care au suferit din cauza acțiunilor lui, a celor învinși, a celor care din cauza lui au pierdut tot, a celor pe care istoria de obicei îi uită.
Este perspectiva unui personaj mai puțin pus în lumina de istorie și deși ar fi trebuit să fie povestea ei, a lui Briseis, regina sclavă, ajunsă fata de pat a lui Ahile, un trofeu al măcelarului, un măr al discordiei dintre el și Agamemnon, până la urmă toate gândurile și trăirile pe care ea le redă sunt tot despre eroul Ahile, redus la statut de proprietar de sclave, de ucigaș cu sânge rece, dar beneficiind de câteva scăpări și slăbiciuni care îi redau oarecum titulatura de ființă umană și pun în umbră semizeul și bestia care au născut legenda.
Este o redare a războiului troian văzută prin ochii sclavelor ce trăiau în tabăra atacatorilor. Femei nobile, frumoase, cultivate, educate, reduse la statut de obiecte, al căror singur scop era satisfacerea nevoilor bărbaților care le uciseseră soții, frații și copiii. Este o poveste crudă, brutală, plină de amarăciune și frustrare, de violuri, abuzuri, umilințe și durere. Ura sclavelor este palpabilă, în ciuda relațiilor pe care le leagă obligat cu cei care le-au capturat. Sunt violate, rămân însărcinate, le nasc copiii și îi cresc, le încălzesc paturile și băile și, în secret, se roagă zeilor să nu-i lase să uite, să fie bântuiți de coșmaruri, să-și reamintească ororile făcute de câte ori își privesc copiii, jumătate troieni, jumătate greci, în ochi.
Briseis a fost pentru mine ușor contradictorie, nehotărâtă și mult prea plină de ură pentru a o putea admira. Ahile, în schimb, mi s-a părut perfect redat, mult mai aproape de realitate, complet demitizat, dezbrăcat de efectele poetice din cânturi, redat ca un măcelar, măcinat de traume din cauza abandonului mamei, copleșit de imaginea tatălui, îndrăgostit total de Patrocle, dar terorizând și impunându-se asupra tuturor celor care îi sunt în preajmă, mai ales asupra acelora care îi erau dragi.
Povestea lui Pat Barker nu are nimic din romantismul ales de scenaristul filmului Troia. Nu este dragoste la prima vedere, din contră. Iar ura aceasta bruscă nu se înmoaie cu timpul, ci sapă tot mai adânc, așa cum ar fi firesc, de altfel. Nu poți iubi un om care ți-a distrus viața, nu te poți îndrăgosti de un om care se folosește de tine ca de o bucată de carne și căruia nu-i pasă deloc de soarta ta.
De ce tăcerea femeilor poate vă întrebați. Deoarece asta se aștepta din partea lor. Femeilor sclave le stătea mai bine cu gura închisă, cel puțin asta era mentalitatea stăpânilor lor, chiar dacă printre ele erau femei cultivate, educate și unele cu o inteligență peste medie, rostul lor era cu totul altul și nu implica exprimarea opiniilor. Sunt obiecte, proprietăți și atât. Dar în ciuda tăcerii impuse, sunt momente în care durerea este atât de mare și atât de evidentă, când toleranța atinge limita de jos, încât nici cruzimea sau amenințările nu le mai sperie.
Bineînțeles că este vorba de cruzimea fără rost și sens a războiului. Nimic nu poate justifica atrocitățile comise în numele nemuririi și amintirii eterne din păcate. Deoarece suferința îndurată de atâtea femei nu are o explicație de bun simț. Gloria unor legende și a unor eroi nu șterge pata vinovată a violurilor și abuzurilor îndurate de învinși.
E posibil să găsiți scriitura plină de misandrie, mustind de ură, dar nici nu ar putea fi altfel având în vedere contextul. Și cu toate acestea, sufletele acestea chinuite găsesc în interiorul lor puterea de a trece peste umilințe și a-și îndeplini rolul de mame. Probabil în asta constă frumusețea poveștii. În poveștile oglindite în ochii urmașilor, ochi moșteniți de la mamele lor care, deși reduse la tăcere, au găsit o cale să relateze războiul și din perspectiva lor și să nu fie uitate.
Alte recenzii de la Pat Barker:
