Voi de câte ori v-ați gândit la cum decurge ziua unui om obișnuit? Gândurile, fricile sau bucuriile sale, grijile, poate ce fel de oameni îl înconjoară, poate îl doare ceva? De fapt ar fi mult prea complicat „să ne batem capul” pentru fiecare om, imposibil chiar, unii ar spune că este o adevărată pierdere de timp. Felul în care a descris Florian Lăzărescu, zilele lui nea Pavel, m-a pus de fapt să mă gândesc nu doar la cele enumerate mai sus, dar la cei apropiați mie, oamenii pe care îi respect, pe cei puțini pe care îi iubesc, cât de mult îmi dau eu interesul, cât de implicată sunt, oare este de ajuns? Le spun destul de cât de importanți sunt ei pentru mine, că le simt lipsa. Chiar dacă nu-i prea dăm importanță, acest moment contează foarte mult.
Ficțiunea lui Lăzărescu deschide cu succes aceste paranteze. Un simplu muncitor de construcții, nea Pavel, este prins într-o rutină, care pare să-i fi luat din toată lumina pe care o avea până nu demult. Pleacă dimineața tare la muncă, pe când soarele încă nu s-a trezit de-a binelea, și ajunge acasă după ce s-au culcat nu doar găinile, ci și celelalte orătănii pe care le poți găsi prin ogrăzile gospodarilor. Nea Pavel este osândit la muncă nu doar de efortul zilnic pe care trebuie să îl depună, de vârsta înaintată, ci și de un coleg mai tânăr care-i face zile fripte, și-l tot amenință cu răfuială dacă acesta nu-i îndeplinește mofturile. Pârghiile pe care le are pentru a scăpa de pumnul cel tânăr, par să nu funcționeze. Evadările și scuzele de a lipsi de la șantier doar amână impactul. Caută refugiu ba la fiul său, ba la Casa de Pensii, oriunde i-ar cere timp pentru a evada puțin din nisip și ciment. Timpul care se scurge vertiginos aduce schimbări pe care personajul principal nu le poate deprinde, multe aspecte ale comprehensibilității sale învechite îl face parcă ursuz, dar îi adaugă o doză de umor perfect pentru a fi înțeles de toate categoriile de vârstă.
Cele 200 de pagini lasă impresia să descrie istoria fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puțin, toți avem o rutină care ne pare destoinică și unică. Dar, în esență toți suntem la fel, avem o zonă de confort de unde nu vrem să ieșim. Nea Pavel ne demonstrează că vârsta este de fapt un stigmat social, greu de înțeles de cei mai tineri, mai puțini obișnuiți cu obișnuitul, cât de straniu nu ar suna asta. Tinerii vor acțiune și dezvoltare. Cei mai trecuți prin viață caută liniște și refugiu. Eu m-am născut bătrână, probabil din cauza asta mi-a plăcut atât de mult caracterul.
Ce cunoaștem noi de fapt despre societate și caracteristicile sale? O cercetare expusă sub forma unei povestiri, scrise de cel mai omenos personaj posibil din istoria literaturii contemporane românești. Deseori căutăm istorii despre oameni importanți, cu renume mondial, cu realizări mărețe și care au trecut prin cele mai grele încercări posibile, făcându-ne să uităm despre cel mai important aspect al vieții noastre, uităm de noi, de omenie.
Viața simplă și complexă de la sat. Antiteza concentrată într-o carte proaspătă ca pâinea scoasă din cuptor. Mai țineți minte acel miros?
fotografie preluată.
Alte recenzii de la Florin Lăzărescu:
