V-ați gândit vreodată de câte ori pe zi spunem mulțumesc? Fiind una dintre cele mai răspândite expresii de politețe, “mulțumesc-ul” a devenit atât de cotidian încât rare ori realizăm importanța lui. Și, deși îl folosim fără reticențe în viața de zi cu zi, ajungem să avem anumite rețineri în a-l întrebuința pentru faptele sau oamenii care contează cu adevărat. Mă refer la acele situații din viață când simțim într-adevăr o recunoștință profundă față de cineva însă ezităm s-o exprimăm. Iar uneori regretele sălășluiesc în inima noastră, atunci când realizăm că nu mai avem timp să ne exprimăm recunoștința, deoarece e prea târziu.
E adevărat, e dureros la sfârșit. Credem că avem timp să spunem lucrurile și, deodată, e prea târziu. Credem că e suficient să arătăm, să gesticulă, dar nu-i adevărat, trebuie să vorbim.
Eroina acestui roman, Michka, este o bătrânică simpatică în ultimele zile ale existenței ei. Lăsând în urmă o viață activă, are un singur regret – de a nu fi mulțumit o familie care îi salvase viața în perioada războiului. Ajunsă acum în toamna vieții, doar acest gând îi umbrește zilele. Este ca un lucru care nu a fost dus până la capăt, o promisiune față de sine care nu a fost ținută.
Alături de Michka o cunoaștem și pe Marie, tânăra care a fost crescută de către Michka, pentru că mama acesteia a fost alcoolică. Marie îi este alături în episodul cel din urmă al vieții Michkăi și realizează dintr-odată că nu mai are timp să-și exprime recunoștința.
O altă figură a romanului este și tânărul ortofonist de la căminul de bătrâni. Avem un profesionist care își face meseria cu dăruire și care se lasă condus în acest vals al recunoștinței și va avea un impact decisiv spre final.
Într-o altă ordine de idei, romanul evidențiază umilințele aduse de vârsta înaintată. M-a emoționat toate acele descrieri ale neputinței eroinei. Am trăit alături de ea decăderea adusă de vârstă, am compătimit-o și am
acompaniat-o în ultimile zile ale vieții.
Să îmbătrânești înseamnă să înveți să pierzi. Să suporți, în fiecare săptămână sau aproape, un nou deficit, o nouă alterare, o nouă pagubă… În plus, nu apare nimic în coloana de câștiguri… Să te acomodezi fără încetare…. Să pierzi ceea ce ți-a fost dat, ceea ce ai câștigat, ceea ce ai meritat, lucrurile pentru care te-ai luptat, cele pe care credeai c-o să pierzi să le păstrezi pentru totdeauna. Să te readaptezi. Să te reorganizezi. Să te descurci fără. Să treci peste. Să nu mai ai nimic de pierdut.
O istorie care sensibilizează și ne invită să ne analizăm propria viață prin prisma recunoștinței. Ne-am exprimat gratitudinea față de persoanele care au meritat-o? Am știut să fim recunoscători față de cei care au jucat un rol decisiv în viața noastră?
Alte recenzii de la Delphine de Vigan:
