Pentru o cărticică de 300 de pagini, Jocul lui Enders reușește să surprindă foarte bine problema, chiar dacă lumea este schițată doar fugitiv și când e vorba de SF mă deranjează teribil lucrul acesta.
Într-un viitor postapocaliptic, pământenii trăiesc cu frica unei invazii, la mai bine de 100 de ani de când au reușit să înfrângă o rasă extraterestră invadatoare, numită gândacii. De unde vin aceștia, ce sunt, cum sunt organizați, ce tehnologie utilizează și ce gânduri au aflam în ultimele pagini ale cărții.
Umanitatea are nevoie de un Comandant Suprem, unul care să se ridice la nivelul geniului militar care a reușit să oprească ultima invazie cu 80 de ani în urmă, Mazer Rackham. Școala de Luptă, amplasată undeva în spațiu se ocupă cu educarea și antrenarea copiilor superdotați, care au dovedit la teste că ar putea face față cu brio stresului și complexității unei lupte în cazul unei noi invazii.
Andrew Ender Wiggin are șase ani, un frate și o soră mai mari, ambii cu capacități intelectuale deosebite. Ambii au trecut proba testelor și au fost evaluați de Școala de Luptă, dar niciunul nu s-a încadrat în parametrii pe care îi caută conducătorii acestei școli. Ender, în schimb, pare a fi Terminatorul perfect. Școala va trebui doar să lucreze la umanitatea lui exagerată un pic și să-i tocească, de preferat de tot, empatia.
Cum? Răul naște rău, deci n-ar trebui să fie greu. Ender își părăsește familia pentru următorii șase ani cât va fi instruit în spațiu. Cel puțin asta i se spune și așa erau regulile inițial, doar că mica bombă cu ceas care este Andrew reușește în doi ani să dea complet peste cap toate regulamentele și toată politica instituției. Andrew este obligat să-și depășească limitele și cu toate că nu lasă nimic să se vadă la exterior, în interior este deja bucăți și aproape de colaps. Duritatea și cruzimea antrenamentelor lasă urme adânci și nu-i lasă prea multe opțiuni. Andrew se schimbă. Și pentru ca Goe să nu se plictisească, regulile sunt schimbate, iar Ender se trezește la 11 ani, minor și Comandant Suprem al întregii flote spațiale umane. Dar oare are el habar că lupta a început și că ceea ce face nu mai e un joc sau doar simulări și antrenamente? Poate că nu, dar adulții sunt ocupați cu chestii mult mai importante în timpul unei bătălii apocaliptice, ca de exemplu salvarea omenirii. Baby-sittingul pe lângă un puști vizionar, pasionat de jocuri cu lupte extreme pe computer nu este o prioritate. Prioritar e ca puștiul să ia deciziile optime și să evite o catastrofă.
Deși aflat pe marginea depresiei, deși se simte pierdut și schimbat încât nici el nu se mai recunoaște, deși e singur, fără prieteni și epuizat fizic și psihic după ani de antrenamente dure, Ender trebuie să dea examenul de absolvire și să îl treacă cu brio. Cel puțin asta știe el că face.
Dar oare cât din acest examen e simulare și cât realitate? Deciziile și strategiile sale sunt pentru un joc sau are în mâini soarta a două rase: omenirea și gândacii. Un puști de 11 ani și bătălia finală pentru o galaxie.
Alte recenzii de la Orson Scott Card:
