Volum distins cu Premiul I în cadrul Concursului de manuscrise „Împlinește un vis” secțiunea PROZĂ SCURTĂ, organizat de Editura Universitară în 2021.
Femeia la cincizeci de ani este o minune. Una coaptă și caldă, pățită și frământată, răscoaptă și puțin ridată, discretă ca o adiere de vară, de pus pe rană și de înălbit sufletul. Pentru unii care au trecut de prima tinerețe, 50 de ani nu mai sunt chiar de speriat, pentru alții, „50” e noul „40” deoarece am pierdut zece ani în tranziția post-revoluționară, ani de acomodare ce au trecut pe nesimțite și nebăgați în seamă.
Femeia Livia ne povestește de traista ei plină cu 50 de ani bătuți pe muchie, îngreunată de golurile din suflet și de speranțele la care nu poate renunța oricât de greu ar fi să le tot târască după ea, vorbește cu tâlc și în metafore care-ți mângâie sufletul, îți răscolesc ofurile și îți alină dorurile. Mintea ei se perindă cu toată tristețea și melancolia printr-un șir de dragi și doar ai ei, dispăruți printre stele sau pe sub pământ de unde-i vorbesc, îi cer sau îi dau sfatul și o îndeamnă unii iar alții comandă să le țină amintirea vie și caldă. Mamă, tată, bunici, lumânări ce veghează în pervaz sau în cimitir, semne trimise de sub pământ și prețuite deasupra ca fiind sfinte, așteptate și dorite, șoapte despre nevoi și dureri și încă o șuviță încărunțită.
Îți povestește de doruri și regrete, își pune sufletul pe tavă și ne avertizează intim și sincer despre obstacole și piedici pe care le-a depășit, dar pe care nu le-a uitat sau cu care încă se luptă, de realizări și succese, de arome și culori ale casei părintești, de chipurile celor dispăruți rămase portret de neșters în memorie, de pățanii pe care nimeni nu i le poate lua, bine întipărite în inimă și despre cum erau ai ei pe când ea era doar de-o șchioapă, pe care nu poate și nici nu concepe să-i uite și le rememorează fiecare tabiet, fiecare calitate și defect, fiecare vorbă, gest și fiecare privire.
Viața e o luptă, una nedreaptă, care după fiecare bătălie pierdută te mai văduvește de ceva și după fiecare luptă te simți un pic mai singur și un pic mai greu de tristețe. Și mergi înainte, dar îți târăști morții după tine, un lung lanț de amintiri fără de care nu poți trăi că ele te-au făcut ceea ce ești. Mi-a plăcut foarte mult portretul tatălui, foarte animat și detaliat, un crai de curte veche, ferchezuit și înzestrat cu carismă de la mama natură, căruia îi place viața și dansul și muzica și oamenii, care a rămas purerea tânăr, iubit de toți ai familiei, stâlpul de neînlocuit al casei. Iar bunicii femeii de 50 de ani ar putea fi și ai mei și ai tăi. Poate am găsi mici diferențe de obiceiuri, dar perspectiva și viziunea ar fi aceleași: bătrâni, mucaliți, simpli și puri, înțelepți câteodată și copilăroși altădată și buni să-i pui la rană.
Femeia la 50 de ani trăiește jumătate de zi din amintiri și găzduiește mese la care își invită ipostazele de la 40, de la 30 sau 20 de ani, ba chiar și pe mucoasa aia mică și zglobie de la 10 ani. Stau la taclale, pun țara la cale și își consolidează prietenia, pentru că în cea de la 50 de ani le regăsești pe toate celelalte. Niciuna nu dispare, doar se contopesc și mai tare una în cealaltă cu trecerea timpului. Dispare frica și mândria, dispare infatuarea și superficialitatea și rămâne ce e mai curat și mai frumos, rămân lucrurile care contează că de restul nu mai e timp la vârsta asta.
Nostalgică, stângace și intimidată, își urmărește viața ca pe un spectacol de teatru, câteodată plictisită și câteodată plină de nerăbdare. Trecutul tot, cu zâmbete și clipe fericite, cu dureri și cruci din cimitir, cu desagi goale și inimi pline, cu gânduri împlinite și dezamăgiri cumplite, tot îl adună și nu se mai teme de el. Își aprinde candela, nu mai plânge că lacrimile s-au terminat demult și adoarme liniștită învelită în aripi de înger. Știe că acolo sub pământul înghețat o așteaptă morții ei dragi, tatăl lângă un butoi de must, bunica frământând mămăliga, bunicul pontos și mama blândă și caldă ca pâinea scoasă din vatră, dar știe că nu e zor cu revederea. O lasă să termine tot ce are de făcut aici sus, pentru că de la ei cale de întors nu mai e.
Femeia la 50 de ani nu se mai bate cu timpul, sunt rivali vechi ei doi, dar ea a înțeles că nu-l va învinge vreodată. Îl mai sâcâie din când în când doar să n-o uite, dar se ascunde după ridurile ei și el o mai iartă un pic. Pentru că e calită, e puternică și rezistentă și frica nu mai face parte din ea. Trăiește în amintire jumătate de zi și acolo, în memoria ei clară și plină de culoare, el, timpul, nu are loc.
Alte recenzii de la Livia Dimulescu:
