Regatul transcendent este o poveste despre drama ratării unei familii de imigranți ghanezi în America. Este vorba de trauma generațională a dezrădăcinării și repercusiunile pe care aceasta le are asupra vieții imigranților. Atinge multe teme incomode și sensibile: rasismul, discriminarea de gen, abandonul, dependența de droguri, depresia, habotnicia și influența negativă a religiei asupra psihicului uman. Între o educație intolerantă, profund religioasă și pasiunea pentru neuroștiință, personajul principal caută răspunsuri rezonabile și rezolvări practice la problemele cu care propria familie s-a confruntat: depresia și dependența de droguri, ambele duse la extrem pe fondul înstrăinării și a neputinței de a-și cultiva apartenența la o nouă comunitate. Gifty a rămas cu traume după tragediile care i-au lovit familia. S-a simțit neputincioasă și prea rușinată pentru a expune probleme familiei și a căuta ajutor în exterior. Se simte vinovată că nu și-a ajutat mama și fratele mai mult. Gifty caută echilibrul între minte, cuget și spirit.
Deține omul controlul asupra propriilor gânduri? Ar putea să găsească neuronul răspunzător ce poate fi influențat cu un electroșoc pentru ca o ființă să nu-și mai piardă echilibrul? Ar putea, observând și testând comportamentul șoarecilor în laborator, să găsească mecanismul neuronal de care depinde reținerea în experimentarea plăcerii, care duce implicit la depresie, sau nevoia impetuoasă, de nestăvilit care duce la dependență?
E a doua carte pe care o citesc de la această autoare și îmi place foarte tare stilul, modul în care expune gândurile și trăirile personajului principal. Drumul spre casă a fost prima carte și a fost la fel de intensă și dureroasă. Bila albă este că nu face apel la sentimentalisme ieftine și siropoase. Cam taie-n carne vie, dar doar așa învață omul câte ceva. Când doare.
Gifty are parte de o educație profund religioasă, este îndrumată să-și caute „salvarea”, citește Biblia din scoarță-n scoarță, memorează versete întregi din ea, dar în momentul în care fratele ei moare din cauza unei supradoze toată ideologia și credința ei se clatină din temelii. Își reorientează interesele pe o altfel de educație, o educație științifică, dar mintea și convingerile ei sunt într-o continuă luptă. Între ceea ce i-a fost îndoctrinat de mică, între convingerile religioase și ceea ce descoperă educându-se în școală apar mereu dezacorduri. Întrebările la care caută răspunsuri sunt aceleași, se schimbă doar modul ales pentru a le rezolva. Este fascinantă de creierul uman și de importanța pe care o are asupra comportamentului individului. Toată durerea pe care a trăit-o, toate pierderile și tragediile și le canalizează și le transformă în studii de caz în cercetarea din laborator. Se învinuiește că i-a fost rușine de dependența fratelui și de depresia mamei și a ascuns lumii adevăratele motive ale bolii lor. Urăște prejudecățile, știe ce ușor sunt puse etichetele, știe cum sunt priviți dependenții. Sunt slabi, sunt răi, sunt periculoși. Și se învinuiește că a făcut aceeași greșeală pe care o fac și alții. A judecat în loc să ia măsuri. S-a simțit stânjenită atât de dependența fratelui cât și de depresia mamei și a ascuns problemele de oameni pentru a nu fi privită de ceilalți altfel.
Oamenii sunt tentați să experimenteze, să riște, sunt în căutare de adrenalină, sfidează pericolul pentru a trăi viața la maximum. Gifty cercetează această nechibzuință nativă a omului și limitele ei. Ar putea oare cercetările ei asupra animalelor să funcționeze și asupra oamenilor?
Ar putea convinge un frate să lase jos acul? Ar putea ridica o mamă din pat?
Ar putea să convingă un om să se stăpânească când plăcerea pe care și-o dorește vine la pachet cu un risc prea mare? De ce devin dependenții dependenți? Ce le-ar putea motiva pozitiv voința și alegerea? Și, totuși, chiar dacă ar descoperi că stăpânirea de sine este posibilă cu ce i-ar alina asta durerea? Fratele ei tot mort ar fi.
Gifty se confruntă cu depresia mamei prima dată la 11 ani. Își cunoaște mama atât de bine încât îi știe starea doar observându-i chipul, a devenit expertă în nuanțe de tristețe. Mi-a plăcut foarte mult portretul mamei, făcând abstracție de habotnicie pe care am acceptat-o având în vedere educația primită. Am empatizat foarte tare cu durerea și lupta ei pentru a le asigura copiilor un trai decent. Mi-a plăcut că după ce Chin Chin îi părăsește, ea refuză să abandoneze. Chiar dacă crește doi copii imigranți de culoare ca părinte singur, din clasa socială de mijloc inferioară refuză să cedeze. Luptă până când pierde ceea ce iubea mai mult pe lume. Și apoi nimic nu mai contează cu adevărat pentru ea. Depresia este totală și ea se prăbușește.
Modul în care îmi explică că mama ei este omul pe care-l cunoaște cel mai bine și de care a fost cea mai apropiată, dar și conștientizarea faptului că totuși e posibil să n-o cunoască deloc pe femeia care e mama ei și să n-ajungă să o cunoască niciodată au fost un fel de deja vu pentru mine. Oamenii pe care cred că îi cunosc perfect continuă să mă ia prin surprindere în fiecare zi. Reacția unui om nu are nicio legătură cu așteptările noastre ci doar cu respectivul individ și modul lui de gândire. Oricât de bine am cunoaște un om sau am crede că o facem întotdeauna va reuși printr-un singur gest să ne spulbere toate concepțiile și convingerile.
Sentimentele ei sunt transpuse în nevoi primare și stări fizice și acest lucru le crește intensitatea și te ajută să le înțelegi mai bine: este înfometată după un zâmbet al mamei, o doare fizic un cuvânt și o privire, este însetată după o îmbrățișare a fratelui, rușinea o arde, vina o taie. Este foarte intensă scriitura și foarte simplă în același timp și când abordează teme științifice și când merge pe idei mistice și religioase. Între sacru și profan, Gifty caută cel mai bun mod de a observa lumea, dar niciuna dintre variantele folosite nu o mulțumește pe deplin.
Mi-au plăcut foarte mult paginile ei de jurnal, scrise cu sinceritatea crudă de care numai un copil este în stare. Vă recomand cartea cu mare drag. Este o lecție de viață.
Alte recenzii de la Yaa Gyasi:
