Am ajuns și la ultima parte a trilogiei. Când am procurat ce trei cărți îmi imaginam o cu totul altă călătorie în compania lor. Știți genul de vacanță all inclusive în care conform planurilor totul e de 5*, iar când ajungi acolo descoperi că ceva e “hai că merge și așa”, alt ceva “nu-i chiar așa ca în descriere”, ici e “hai că nu-i chiar așa de rău”, iar un pic mai încolo e chiar la limita acceptabilului. Cam așa au fost percepțiile mele privind această trilogie.
Judith Rashleigh revine în ultima parte a seriei prinsă între două focuri: între un oligarh din mafia rusă și un polițist italian corupt. Ea este obligată acum să creeze o operă de artă, s-o ducă la casa de licitații la care a lucrat și s-o vândă cu cel puțin 150 de milioane de dolari. Aceasta este unica modalitate de a-și salva viața, dar și de a face ceva bani în plus. Însă, cu cât aventura avansează, noi adevăruri văd lumina zilei…
Cea care s-a ocupat până acum cu falsificarea propriei vieți, lucrează din greu să falsifice o operă de artă – metaforă în jurul căreia se învârte “Ultima”. Autoarea ne introduce deci în lumea artei falsificate. Descoperim aici procesul de falsificare a unei opere de artă. Este vorba de toate etapele birocratice și practice prin care trebuie să treacă lucrarea pentru a putea fi ulterior strecurată printre capodoperele vechi, vândute cu 
prețuri exorbitante.
Ceea ce am observat la L.S. Hilton este faptul că atunci când vrea să includă informații suplimentare pentru a condimenta acțiunea, o face cu stângăcie și deci devine puțin credibilă. Spre exemplu uneori o face prin deduceri pe care eroina le are, fie în monologuri, fie în dialoguri. Alteori, ceilalți pur și simplu îi pun pe tavă informația, ca în cazul scenei în care Da Silva îi prezintă lui Judith contrabanda cu armament. Este nonsens, da Silva nu are încredere în ea, de ce i-ar face asemenea destăinuiri?
După cum ne-a deprins deja, în centrul fiecărei părți se află un artist. După Artemesia Gentileschi și Caravaggio, aici îl avem pe Gauguin. Este, la fel ca în celelalte două părți, unicul moment apreciat de mine. Ca și în lecturile precedente, am căutat imaginea tablourilor și informație despre pictorii menționați.
Am citit aici o idee curioasă precum că “se estimează că aproximativ 10% din lucrările care atârnă în majoritatea muzeelor sunt false”. Am mers cu cercetările pe internet și am ajuns la un articol publicat de revista Independent în care se stipulează că cel puțin 20% din picturile deținute de cele mai mari muzee Britanice ar putea fi false. Interesant…
Deznodământul nu mi-a oferit nici o surpriză, așteptam măcar la final să mă surprindă autoarea, însă nu a fost să fie.
Pentru a concluziona, nu este seria mea preferată, nu aș reciti-o și nu o recomand, chiar dacă unele aspecte (mici) au fost de apreciat.
