Coșmar distopic în Venezuela. Pregătirea jurnalistică a Karinei Sainz Borgo este prezentată într-o poveste despre pierdere și supraviețuire.
Romanul de debut al Karinei Sainz Borgo începe cu o epigrafă din Borges: „Vai, le-a fost deșartă, Credința că-n tărie-i voi urma.” Când i se oferă șansa de a acționa cu solidaritate sau bunăvoință, naratorul din „La Caracas va fi mereu noapte”, Adelaida Falcón, alege mai des interesul propriu. După cum se dovedește, aceasta nu este o caracteristică distinctivă. În Venezuela lui Sainz Borgo (jurnalista născută în Caracas), oportunismul a înlocuit mila.
La începutul romanului, mama Adelaidei a murit și ea este lăsată să planifice înmormântarea. Dar îngroparea mamei ei este complicată de faptul că, în Caracas, strictul necesar este fie limitat (orez, făină, rechizite medicale), fie inexistent. „Am putut doar să vedem cum dispare tot ce aveam nevoie: oameni, locuri, prieteni, amintiri, mâncare, liniște, pace, sănătate mentală.” Există două forme de monedă — bolívares și bolívares fuertes — dar este nevoie de ultima bancnotă în euro de pe piața neagră a Adelaidei pentru a închiria capela.
Ieșind din cimitir, Adelaida dă peste un grup de loialiști guvernamentali în cămăși roșii. Sunt cunoscuți ca Flota Motorizată a Patriei, iar patrulele lor controlează rațiile de alimente, ucid protestatari și operează cu imunitate sancționată de stat. Banda își îngroapă unul dintre morții și, conform unui nou ritual de înmormântare ciudat, o fată tânără măcina pe sicriul lui pe un cântec reggaeton.
În zilele și săptămânile de după moartea mamei sale, Adelaida simte că viața ei devine mică și încăpătoare. Sigilează ferestrele apartamentului pe care îl împărțiseră cu bandă adezivă, astfel încât gazele lacrimogene să nu se scurgă înăuntru. Ea își petrece timpul numărând împușcăturile de afară și împachetând lucrurile mamei ei. Noaptea sunt pene de curent. De la fereastră, Adelaida se uită la caraqueños de pe strada de dedesubt făcând lumină arzând valută.
Într-o zi, Adelaida ascultă cum cuplul de la etaj este jefuit; un membru al serviciilor secrete militare pleacă cu un cuptor cu microunde. „Pentru a supraviețui, a trebuit să facem lucruri pe care nu ni le-am imaginat niciodată”, spune ea. „Prădați pe alții sau tăceți; sari pe gatul altcuiva sau priveste în altă parte.”
Curând, patrulele loialiștilor, numite Fiii Revoluției, au înființat un avanpost vizavi de apartamentul Adelaidei. Cu tot accentul pus pe mame și fiice în roman – există și vecina ei de alături Aurora și o fată chiliană pe care o cunoaște din școala primară – tații și fiii poveștii fie sunt absenți, fie sunt simțiți doar în spațiul lor negativ. Santiago, fratele celui mai apropiat prieten al Adelaidei, este în închisoare pentru demonstrație. Își amintește despre Francisco, fostul ei iubit jurnalist și despre un tată pe care nu l-a cunoscut niciodată. Dar Flota Motorizată a Patriei și Fiii Revoluției sunt statul făcut în carne și oase.
În cele din urmă, Adelaida, întorcându-se acasă dintr-o încercare eșuată de a lua o rație de făină, constată că cheia ei nu funcționează; încuietoarea, vede ea, este nouă. Sunt Fiii Revoluției. O femeie pe nume La Mariscala răspunde la ușă purtând hainele mamei Adelaidei. „Acest apartament este al nostru acum”, spune intrusul. „Ca orice altceva, a fost întotdeauna al nostru, doar tu ne-ai luat-o.” Adelaida realizează că oportunitatea ei de a părăsi Venezuela depinde de decizia ei de a-și asuma această nouă identitate. Nu există migrație fără ștergere. Deși romanul ei este în mare parte alegoric, Sainz Borgo evită o narațiune care este prea redusă de simboluri; scrierea, ca și cea a lui Coetzee, este tensionată și complexă. În mâinile ei, întrebarea lui Borges despre curaj – și aversul ei, lașitatea – nu este o temă neon, ci mai degrabă un sistem dinamic format din alegeri.
La începutul romanului, la înmormântarea mamei sale, Adelaida își amintește ceva scris de romancierul columbian Juan Gabriel Vásquez: „Fiecare dintre noi aparține locului în care sunt îngropați morții noștri”. Declarația sună mai degrabă ca o întrebare care iese din gura Adelaidei. Ce ar putea însemna să fii într-un loc în care nu-i aparține? Cine ar putea fi ea? Deși în acea mașinărie misterioasă de a face sens care este un roman, ea găsește din greșeală o modalitate mai bună de a pune întrebarea: după ce ne îngropăm morții, suntem vreodată la fel?
Romanul alternează scenele haosului actual cu amintirile Adelaidei despre mama ei iubitoare, iar Sainz Borgo infuzează ambele secțiuni cu detalii sfâșietoare care rămân cu cititorul: țipetele unei broaște țestoase de companie în timp ce este fiartă până la moarte, farfuriile de moștenire zdrobite de răutate. Ea face o treabă fantastică de a prezenta disperarea personală a Adelaidei în cea mai mare agonie a țării. Cititorii vor aprecia modul în care Sainz Borgo pune o față umană asupra tragediei răsturnării Venezuelei.
Alte recenzii de la Karina Sainz Borgo:
