Cred că este greu de vorbit în termeni care nu sunt pozitivi despre cartea aceasta, care se vrea un semnal de alarmă cu privire la viețile femeilor neauzite, fără să simți că lezezi în vreun fel șansa femeilor de a se face auzite. O să încerc totuși să fac asta, pentru că mi-a displăcut cartea, fiind aproape complet lipsită de nuanțe.
Mi-a plăcut începutul, simptomele personajului principal mi s-au părut interesante și m-am grăbit să le găsesc un înțeles metaforic: personajul feminin din carte nu mai avea o voce, și se folosea de vocea persoanelor importante din viața ei, poate cele despre care credea că fuseseră cele mai vocale, cele mai auzite. Asta am crezut la început.
Tot la început m-a bucurat solidaritatea feminină, la care mă uitam cu oarecare jind. Sigur că am cunoscut multe fete și femei dispuse să ajute, să consoleze, să lupte pentru altele, dar nu chiar atât de multe câte apăreau la fiecare pas în această carte, așa că m-am gândit că poate această solidaritate feminină este parte din cultura coreeană. Dar apoi a devenit prea mult. Prea fără excepție. În afară de vreo două bunici, prinse sub vremuri, nu e niciun personaj negativ feminin în carte. Dar în realitate sunt. Și nu puține. Sunt destule în studiile de tipul „Woman’s Inhumanity to Woman” de Phyllis Chesler, carte pe care am citit-o cu tristețe. Răutatea și lipsa de solidaritate a femeilor cu alte femei sunt parte din lupta pentru supraviețuire, mai ales într-o lume a bărbaților. Răutatea și lipsa de solidaritate a femeilor pot fi înțelese, sau pot fi criticate. Însă nu pot fi trecute sub tăcere.
Cartea „Kim Jiyeong, născută în 1982” se vrea realistă, de aceea este și plină de note de subsol cu care autoarea își susține cifrele triste despre discriminare. Și atunci nu este admisibil să ai numai personaje feminine pozitive și solidare unele cu altele.
Femeile din carte sunt bune și sensibile, altruiste și se gândesc constant la binele altora. Deși cartea are și câteva personaje feminine stăpâne pe ele și pe ideile lor, cartea abundă in clișee dar si in personaje contraproductive luptei pe care cartea încearcă să o ducă, de eliberare, afirmare a femeilor. Scena care m-a revoltat cel mai mult a fost cea în care personajul principal, o femeie adultă, pretinde că a băut prea mult nu pentru că a luat-o valul (sau orice altceva), ci pentru că nu avea încotro! Un bărbat îi tot oferea de băut și ea nu avea de ales! Când ajunge să toarne disperată pe ascuns conținutul paharelor de alcool în niște boluri de pe masă, am decis că e prea mult pentru mine. De altfel, și prietenul gelos al femeii a ÎNȚELES că ea nu ar fi băut „dacă ar fi avut încotro”. Dar „nu” nu a zis. Că na, era asuprită.
Personajele masculine sunt de fapt stereotipurile masculine, dubiosul din autobuz, băiatul care se poartă urât pentru că te place, băiatul bun care se face rău după ce îl părăsești, băiatul bun care devine invidios pe succesul tău profesional, bărbatul care te pune să faci copii promițând că te ajută dar nu o face.
Alt lucru care mi-a displăcut a fost că autoarea nu ratează absolut nicio temă dintre cele prezente în toate studiile, articolele, manifestele, discuțiile despre femei și discriminare: preluarea numelui de familie al bărbatului de către femeie și copil, salariile mai mari ale bărbaților, întrebări cu substrat sexual la interviul de angajare, presiunea pe aspectul fizic, care generează operații estetice, haine și accesorii incomod de purtat, rușinea menstruației, presiunea de a avea copii. Unele dintre lucrurile de mai sus se întâmplă in viața femeilor, dar nu se întâmplă tuturor, nu se întâmplă toate aceleiași femei, și felul în care este construită cartea o face nerealistă, părtinitoare și sună de parcă a avut ca plan de idei vreun raport despre discriminarea femeilor.
La final, rămâi cu impresia că viața femeilor este sordidă, deși însăși viața personajului principal nu ar avea cum să fie așa: Jiyeong este o femeie privilegiată, provenită dintr-o familie oarecum înstărită, echilibrată, o femeie care merge la studii, care trăiește vremuri de pace.
Cred că povestea ar fi avut mai mult de câștigat dacă personajele ar fi fost mai plauzibile, mai bine conturate, și dacă toate aceste situații care apar în viața personajului principal ar fi fost trăite de personaje diferite.
Într-o notă de la sfârșitul cărții, autoarea chiar menționează că personajul Jiyeong a făcut doar alegeri oneste și corecte, evidențiind o dată în plus cât de neplauzibil este personajul său, când în viața reală nimeni nu poate să facă doar alegeri corecte și oneste. Și eventual tot să ii iasă totul prost, pentru că este o victimă și …infernul sunt ceilalți.
Alte recenzii de la Cho Nam-Joo:
