Mi-aș dori tare mult să reușesc să vă conving să citiți cartea aceasta. Nu pentru că e scrisă de un român, ci mai ales pentru că e scrisă de un român. Mă bucur când văd că este promovată prin online. Nici nu-mi mai amintesc de când n-am mai citit o carte românească atât de bună, ce dă dovadă de atâta erudiție, atât de meșteșugit scrisă, care etalează cu atâta dezinvoltură o multitudine de repere din cultură, mitologie și literatură, cu un lexic atât de bogat încât te simți complexat și cam slab pregătit fără un dex aproape, cu o consistență complexă a frazelor și cu un impact atât de profund, cu o poveste atât de captivantă și, în același timp, atât de reală, cu personaje atât de detaliat și atent construite, cu mesaje și lecții de viață atât de bine ancorate în societatea noastră contemporană și pline de esență, cu sare și piper și cu tot ceea ce-i trebuie ca să fie savurată ca un fruct interzis.
Abraxas este povestea unui eșec, este drama ratării unui om și implicit a familiei sale. Este un roman autoficțional, dar părțile autobiografice sunt greu de deslușit și de separat deoarece nu poți lua povestea asta pe bucăți, ci ca pe un tot. E viața unui om, cu bune și rele, dar mai ales cu rele, care nu impută nimănui nimic, care doar își contemplă dezastrul lăsat în urmă, rezultat inevitabil al propriei comodități și neglijențe (ca să nu zic prostie).
Michi Lucescu este profesor de istorie, izolat de lume în mansarda unei case vechi, unde se plimbă printr-un melanj de amintiri pentru a evita să dea piept cu prezentul. Prezentul este deja compromis total de ratările anterioare, prin urmare preferă să retrăiască trecutul, să mai depene o dată în minte viața alături de părinți, bunici, soție și copii, locul central în această poveste revenindu-i zeiței furtunoase, răzbunătoare și nefericite, în egala măsură, a copilăriei sale, mama, Prințesa Ralu.
Antieroul acestei povești, personajul cu o mulțime de aliasuri: Michișor, Chiț Chiț, Marocanu, fiu de pictoriță și nepot de nomenclaturist de rang inferior evocă cu nostalgie și ironie copilăria petrecută în Casa cu Lei alături de mama sa și soțul acesteia, dar și maturizarea forțată din perioada ante și post decembristă.
Pentru cei născuți și crescuți în Bucureștiul de dinainte și imediat de după ’89, reperele geografice vor fi, probabil, un deliciu, iar orașul – un adevărat personaj. De asemenea trimiterile literare și culturale, foarte numeroase, unele obscure și vag cunoscute de majoritatea cititorilor vor constitui o provocare, dar una care merită efortul.
N-aș vrea să vă stric în vreun fel misterul lecturii, n-am să dau mai multe detalii despre poveste, n-am să-mi dau eu cu părerea unde și cu ce a greșit Michi, povestea este mult prea complexă și completă pentru a fi rezumată în câteva fraze, dar nu mă pot abține să nu pomenesc măcar de personajul emblematic și magistral construit al Prințesei Ralu, mama personajului principal, Michi Lucescu, femeia care m-a cucerit iremediabil. Un amestec colorat de vulgaritate și cultură, de limbaj de birjar și pretenții de pictoriță, de curvă și damă bine, de mamă și iubită, de fiică și soție, de femeie părăsită și regretată, de actriță și victimă, de dar și blestem, un personaj care a lăsat urme adânci în viața tuturor bărbaților cu care a luat contact, în special a băiatului ei, Michi, frângându-le personalitatea cu nevoia ei de dramatizare și victimizare.
Am fost cucerită de imaginea monumentală și sinistră a Casei cu lei care pentru mine a reprezentat chiar un personaj de sine-stătător, m-a fermecat cu parfumul ei de conac vechi și multele cotloane prăfuite prin care Michi zărea fantome din epoci demult apuse bântuind.
Universul pe care-l expune cartea este foarte intim, incomod de intim, încât sunt situații când pică în vulgar, dar nu deranjează (poate doar pe pudibonzi), din contră, te face să te simți parte din poveste, pășești pe aleile din vecinătatea Cimitirului Evreiesc și pe holurile Casei cu lei în ritmul pașilor lui Michi și ai Prințesei Ralu.
Ratarea personajului principal este ratarea unei întregi generații, nu este ratarea unui tată sau a unui soț, este ratarea totală a unui individ care refuză să lupte pentru ceva, care pur și simplu renunță și se declară învins de propriii demoni, dar care nu se poate abține să nu regrete trecutul și promisiunile lui mărețe.
Alte recenzii de la Bogdan-Alexandru Stanescu :
