Defectul cititorului este că tot timpul încearcă să clasifice scriitorii (si/sau cărţile) cumva; să le introducă în anumite tipare: prea old style, prea hard, prea soft, boring, wow, must have, poate pentru alţii etc.
De exemplu Dinah Jefferies mie mi se pare că seamănă foarte mult cu Ken Follett sau Diana Gabaldon. Acelaşi stil simplu, realistic, clar, cutremurător.
Dar adevărul adevărat este că nimeni nu se aseamănă cu nimeni şi nimic cu nimic!
Fiecare este unic; Dinah este unică! Am putut să văd, să pipăi, să simt, să miros, tot ce a expus ea.
Dacă mâine aş vedea pe stradă personajele ei, le-aş recunoaşte dintr-o clipă!
Fiica negustorului de mătase este un capuccino cu rom, o pizza cu ananas, o ciocolată amăruie sau o bere cu ghimbir.
Nicole este o métisse. Adică o corcitură în termeni negativi: tatăl francez şi mama vietnameză.
Desigur nu îşi găseste locul şi încearcă să pară naţionalistă pentru ambele tabere dar adevărul este că nu ştie niciodată cine şi ce este ea de fapt.
În fiecare zi încearcă să înţeleagă, să pună cap la cap de ce trebuie să respecte anumite reguli ale societăţii sale; de ce trebuie să fie aşa cum presupune rangul ei; de ce trebuie să îşi reprime toate impulsurile care nu se potrivesc dogmei timpurilor; de ce trebuie să, să, să…
Nu doar că o copleşesc toţi aceşti trebuie dar începe să se sature de ei şi să îşi lase personalitatea să fie ceea ce îi este menit să fie.
Dar nu e chiar aşa de simplu!
Familia o trădează şi atunci se vede nevoită să aleagă şi ea drumul trădării.
Lasă totul în urmă şi devine o vietnameză rebelă care se întoarce împotriva sistemului.
Dar pentru cât timp? Pot rădăcinile franceze să reziste fără apă, fără să fie alimentate? Poate trecutul să fie uitat atunci când cineva îşi propune asta pur şi simplu? Poate familia să fie dintr-o dată urâtă, ignorată şi renegată pentru totdeauna?
Desigur că nu!
Şi atunci? Ce e de făcut?
Dragostea îi răspunde la multe din aceste întrebări.
În primul rând ia fiecare zi aşa cum vine şi încearcă să trăiască AZI. Face tot ceea ce simte AZI că ar trebui să facă.
În al doilea rând trebuie să justifice, să ierte şi să uite. Să mărturisească tot adevărul, mai ales ei însăşi. Să accepte tot ceea ce nu poate schimba şi să înceapă să se schimbe pe ea. Să accepte că deşi toţi sunt de vină, toţi au dreptatea lor.
Regrete reale şi prefăcute, iubiri fireşti şi închipuite, răsturnări de situaţie, aşteptări nerăbdătoare, spaimă sufocantă, război, fericire fără margini, teroare, speranţă, peisaje pline de culoare dar şi multă suferinţă şi deznădejde.
Ce ne-am putea dori mai mult?
Alte recenzii de la Dinah Jefferies:
