Cu bucurie am aflat că anul acesta Florin Anghel Vedeanu a lansat un nou roman, „Arena Apostaților” la editura Hoffman, așa că, m-am grăbit să îl parcurg.
În acest roman autorul explorează realitatea dură a lumii contemporane prin ochii unui orfan și atinge aspecte nuanțate ale decadenței urbane. Pe parcursul întregii narațiuni, introspecția profundă alternează armonios cu descrierile, iar vocea personajelor se împletește subtil cu cea a naratorului. Recomand această carte celor care caută o lectură contemporană cu personaje complexe, pasaje cu ironie fină și metafore puternice.
Scrisă într-un stil inconfundabil, cartea are „sare și piper”, Florin Anghel Vedeanu jonglează cu instrumentele stilistice. Textul emană prin toți porii sensuri și subtilități. Autorul nu ezită să ironizeze „lumea bună”, aducând în prim-plan două familii cu un statut social privilegiat, însă acestea nu se ridică la nivelul moral așteptat, ci se lasă purtate de dorințe obscure.
Ținând cont de capitolul cu care debutează această carte, nu pot să nu amintesc de prototipul personajului dezbrăcat și aruncat în stradă, pe care l-am mai întâlnit în romanul „Nefilimii”. Contextul diferă, parcursul eroului e diferit, dar imaginea creată este de puternic impact vizual și emoțional.
Autorul caută pretexte – precum vis, degenerări inerente datorate senectuții, consumul în exces de alcool sau narcotice – ca să trecă granița realului. Eroii rătăcesc pe alte meleaguri, reliefând lumi noi, de factură urmuziană.
Consider că romanul de față aduce în atenție subiecte noi dar și teme deja consacrate, însă prezentate într-o manieră extrem de proaspătă, capabilă să rezoneze cu tânăra generație – cea crescută cu ritmul dinamic al producțiilor Netflix. Ajunsă în mâinile potrivite, cartea are un potențial cinematografic uriaș. Totuși, o ecranizare ar riscă să piardă din valoare, fiind aproape imposibil de tradus în imagini profunzimea reflecțiilor filozofice care se regăsesc în paginile cărții. Dl Vedeanu are pregătită și coloana sonoră, Oda bucuriei, care revine în text, în momente cheie, nu neapărat fericite.
Melodia se relua, se relua… Odă bucuriei, a cui bucurie?
Reflecțiile despre viață și moarte, iubire statornică și amor trecător, triunghi amoros și relații toxice, libertate, păcat, celebritate și însingurare se intercalează firesc în firul epic, fiind reluate periodic din perspective diferite.
Oamenii învățaseră să tacă în toate limbile pământului, în toate credințele, în toate nuanţele… ca înainte de a se naşte, ca după extincţie; în viața ca un amalgam -un cocktail din care face parte uneori și moralitatea, fără să se definească – da, tăcerea are nevoie de exerciții.
Am fost uimită să descopăr noi forme de a face referire la Divinitate precum: Mărețul Pedepsitor, Intransigentul Ziditor, CelCeNuSeVede, CelCeNuDoarmeNiciodată, CelDeLaCapătulDrumului și… veți mai descoperi în carte câteva.
Un rol aparte îl au numele protagoniștilor, care completează imaginile sugerate prin cuvinte. Los Angeles, Orașul Îngerilor, pune în lumina reflectoarelor îngeri decăzuți, vedete prinse sub influența drogurilor sau a alcoolului.
Baldachinul lumii se clatină, dar nu atât din cauza păcatului originar, cât, mai mult, din cauza îngrădirii lui; tot ce e interzis devine tentant, tot ce e prohibit este mai dorit!
Deși acțiunea este incitantă, m-am surprins reducând intenționat ritmul lecturii pentru a savura pasajele în care autorului despică firul în patru. Pe măsură ce m-am adâncit în lectură m-am simțit ca la un spectacol auto cu bolizi. Firul epic mă tenta să apăs accelerația, calitatea scrierii mă îndemna să trag frâna de mană, vrând parcă să prelungesc spectacolul.
Deși avem de a face cu o dramă psihologică și socială, autorul ademenește permanent zâmbetul cititorului prin expresii plastice, de o factură deosebită.
Adevărul este de când lumea hăituit, mereu cu capul spart și se ascunde de lumină ca bufnițele… Printre oameni umblă sosiile, fantomele, fake-urile sale, gata să se coloreze după situație, după interes, compromițând total ideea de adevăr.
Printr-o succesiune de răsturnări de situație, „Arena Apostaților” se dovedește a nu fi doar povestea unui orfan, ci o reflecție dureroasă despre drama identitară și adaptare la viață. Lectura este presărată cu scene senzuale, uneori grotești, reușind astfel să țină cititorul în alertă.
Pentru a nu spulbera misterul, voi lăsa cititorii să descopere singuri în ce „arenă” alege să lupte Ion și cine sunt, de fapt, ceilalți apostați dintr-o lume în care, așa cum spune autorul, toată lumea trage în toată lumea, cu gloanțele gândurilor, ale ochilor, ale vorbelor!






