Ca de obicei:
Trecutul te prinde din urmă!
Prima dragoste rămâne neterminată!
Deși ai trăit o viață bună, liniștită, fără prea multe tulburări – ești neîmplinit!
Dacă simți permanent că îți lipsește ceva, înseamnă că undeva nu ai pus punctul care trebuie, ci ai lăsat punctele de suspensie să interpreteze în locul tău.
Ca de obicei, Posy Montague trăiește copilăria perfectă până când un eveniment tragic, care nu îi este explicat întru totul, o rupe din castelul de prințesă – Admiral House – și o aruncă brutal în cealaltă extremă: fără casa părintească, orfană și cu toate întrebările din lume!
Dar reușește să își revină și să își ducă adolescența, aproape ca un copil normal.
Tot ca de obicei, nu reușește să facă asta întru totul, pentru că rănile copilăriei (mai ales cele care se tot redeschid) nu sunt chiar așa de ușor de vindecat!
Apare prima dragoste.
Perfectă, suflete-pereche, de nedescris în cuvinte.
Și ca de obicei dispare fără prea multe explicații, lăsând un gol mult mai imens decât cel de dinaintea ei.
Ca de obicei…dar nu prea.
Trecutul și prezentul se împletesc.
Tot ceea ce se întâmplă azi are legătură cu ceva ce s-a întâmplat atunci.
Deși la început pare o poveste clasică, simplă, la care îi poți anticipa urmările, pe măsură ce înaintăm, nu mai înțelegem nimic.
Ce s-a întâmplat de fapt?
Cât din ceea ce știa Posy i-a fost explicat sincer și de ce nimeni nu i-a spus niciodată adevărul clar, direct în față?
Adică, are 60 de ani! E destul de matură să suporte orice.
Mmm…orice, mai puțin întâlnirea accidentală cu prima iubire.
Mai știți? Acea iubire? Cea rămasă neterminată?
Și de aici, de la această întâlnire, nimic nu mai este clasic. Nimic nu mai e ca de obicei!
Parcă iubitul ei (fostul) regretă trecutul mai mult decât ea. Este trist, instabil, își schimbă brusc comportamentul în prezența ei. Dar nu poate să îi zică verde în față totul.
Ar fi trebuit ca Posy să știe deja, după atâta timp!
Ooo come on!!!
Nu mai lungiți atâta povestea și ziceți-ne o dată care e faza?
Deloc ca de obicei!
Hai să zicem că este o poveste clasică dar care iese din tiparele pe care le cunoaștem.
Secretele se țin lanț și rând pe rând ies să reconstruiască puzzle-ul trecutului.
Posy se străduiește din toate puterile să fie fiica ideală, soția perfectă, mama, bunica, soacra, femeia de revistă, fără cusur, împlinită, care a știut tot timpul ce vrea de la viață!
Dar nu poate. E prea mult de dat înapoi, pentru cât i s-a oferit ei.
Pur și simplu armura îi este sabotată. Are atât de multe zale lipsă încât îi face mai mult rău decât bine.
Așa că hotărăște să o dea jos de tot și să înfrunte trecutul, prezentul și viitorul indiferent de ce aduc acestea.
P.S.: Dragă Lucinda Riley, Camera cu fluturi mi-a dat fluturi “adevărați” în stomac! Nu doar că îți mulțumesc pentru asta dar voi reciti această carte ori de câte ori voi avea impresia că “totul a fost in zadar” și că “ce s-a dus nu se mai întoarce”! Pentru că…poate că nu e chiar așa!
Alte recenzii de la Luciana Riley:
