O poveste care începe cu o poveste.
La Mormânt aveam numeroase povești.
Povești rostite în șoaptă, povești de noapte bună…Legende spuse din vârful buzelor, la lumina slabă a unei lumânări. Cea mai cunoscută dintre ele era cea a făuritorului de lacrimi.
Povestea despre un loc îndepărtat, izolat…
O lume în care nimeni nu putea plânge, iar oamenii trăiau cu sufletele goale, lipsite de emoții.
Însă ascuns de toți, într-o singurătate imensă, trăia un omuleț înveșmântat în umbre.[…]
Lumea mergea la el și-i cerea să poată plânge, să poată simți fărâme de sentimente.[…]
Iar meșterul le făcea pe plac…
[…]și iată că lumea plângea: de furie, de disperare, de durere și de angoasă.
Mormântul este un orfelinat iar copiii care trăiesc acolo își învăluie soarta în poveștile cu final fericit.
Dar cine este acest Făuritor de lacrimi de fapt, în viața reală? Cu siguranță vom afla din povestea noastră.
Nica și-a dorit mereu să fie adoptată și de câte ori nu se întâmpla asta, tot de atâtea ori simțea că se prăbușește.
Rigel însă este pe punctul de a fii luat de fiecare dată dar el e cel care nu se lasă ales.
Apoi, dintr-o dată se întâmplă și amândoi sunt luați împreună de aceeași familie. Părinții ideali îi adoptă când aceștia împlinesc 17 ani.
Oare cum se vor descurca ei doi în aceeași casă?
În afară de trecutul lor la Mormânt, nu îi leagă nimic. Din contră…
Ringel este o galaxie întunecată iar Nica un fluture colorat.
El e un univers nemuritor iar ea un punct minuscul cu viață efemeră.
Deși îi leagă suferințe comune sunt atât de diferiți încât ciocnirile dintre ei devin de multe ori dureroase pentru amândoi.
Amândoi sunt orfani dar poveștile le sunt foarte diferite.
Amândoi trec prin etapele copilăriei marcate de încărcătura abandonului dar nu sunt tratați niciodată la fel de către directoarea instituției.
Amândoi simt furie, neputință, durere și dispreț dar gusturile și culorile acestor sentimente sunt mereu la capete opuse.
Și tot amândoi mai simt ceva. Ceva intens, extrem de puternic, care atunci când se manifestă le ia oxigenul și le încleștează nervii.
Să fie ură? Dar Nica nu poate să urască, rămășițele ei genetice o împiedică.
Să fie dispreț? Poate. Rigel tot timpul s-a comportat cu ea rece, dur și aproape agresiv și totuși ea nu îl disprețuiește.
Să fie frică? De multe ori Rigel o îngrozește cu furia lui dar ea știe, simte, că el nu îi va face rău. Nu fizic în orice caz.
Nica nu poate avea toate aceste sentimente, deși îi sunt foarte ușor provocate. În schimb crede că Rigel le simte pe toate. Și încă atât de profund încât îl epuizează.
Pentru că dacă nici el nu le simte, atunci ce poate fii curentul acesta atât de intens?
Durerea nu aduce niciodată nimic bun. Sau?
Ca și povestea Făuritorului de lacrimi și povestea noastră este despre suferință și extreme.
Durerea nu creează întotdeauna victime. De multe ori durerea creează agresori. De multe ori chiar ne transformă în proprii noștri agresori.
Atunci când cunoaștem durerea absolută, care este imposibil de descris, facem tot posibilul să o arătăm. Și “arătarea” asta nu poate fii decât hidoasă și repulsivă.
Sau nu?
Dincolo de povestea care poate părea pe alocuri fantastică și poate un pic siropoasă (deși cei cu experiențe demne de telenovele pot contesta asta în mod justificat) mesajul ei este foarte profund.
Rigel e varianta “normală’, cea pe care o vedem destul de des în jurul nostru iar Nica este “cealaltă variantă”. Cum adică? Mai poate exista și o altă variantă decât aceea de ați exterioriza frustrările în cel mai grotesc fel?
Se pare că da…
Ți se pot întâmpla lucruri îngrozitoare în viață și din cauza lor vei avea toate justificările posibile atunci când vei reacționa strâmb la tot ceea ce ți se oferă drept.
Unii oameni te vor înțelege și te vor compătimi dar tu tot nu te vei simți împăcat. Din contră…
Așadar, asta să fie singura cale?
Eu nu îmi dorisem niciodată să schimb lumea, dar în schimb crezusem mereu că gesturile mărețe sau manifestările de forță făceau diferența. Pentru mine erau lucrurile mărunte. Acțiunile zilnice. Actele simple de bunătate săvârșite de oamenii obișnuiți. Oricare dintre noi, oricât de mic ar fi, poate lăsa puțin din el în lumea asta. p.98
Alte recenzii de la Erin Doom:
