Recunosc că unul dintre motivele care m-au făcut să citesc această carte a fost faptul că m-a intrigat mult imaginea de pe copertă. Nu vi se pare?
Un om cu valiza pe umăr, ca și cum și-ar fi luat “lumea-n cap” și a pornit unde “l-or purta picioarele” neavând neapărat un scop anume dar căutând-ul cu ardoare și sperând din totul sufletul să îl găsească.
“În buricul pământului- povestiri” găsim niște “scurt-metraje” despre care Cătălin Dorian Florescu ne zice în Cuvânt Înainte că:
Deși nu este o povestire în sensul strict al cuvântului, ci mai curând relatarea literară a unei dezrădăcinări, în acest text se regăsesc, într-o formă concentrată, toate elementele și motivațiile prozei mele ulterioare: plecarea din țara natală, căutarea fericirii și a libertății, sosirea într-o lume necunoscută și noul dor, de data aceasta cel îndreptat spre ceea ce ai lăsat în urmă; și, mai ales, rezistența ființei umane în fața vicisitudinilor vieții.p.6
De doar câteva pagini, fiecare povestire are rolul unui trailer de film.
Cunoști personajele și evenimentele principale ale vieții lor. Dar în timp ce își trăiesc clipa (pe care o vizionăm în momentul citirii) trecutul lor merge paralel cu textul: la fel ca un căruț ce se deplasează pe șine atunci când filmează scene în mișcare.
Ziceam că o povestire este ca un trailer, pentru că fiecare dintre ele poate construi foarte ușor un roman întreg, de sine stătător, cu intrigi puternice și mesaje la fel.
Însuși autorul ne zice asta, dar este și foarte evident, de exemplu pentru Ruleta rusească, o poveste din iubitul meu Torino, am renunțat intenționat la varianta mai lungă. Material aveam în orice caz destul și a rămas destul și după terminarea povestirii. Însă ideea unui roman cu referiri la Torino este doar amânată, nu și exclusă.p.5.
Fiecare povestire se termină ca o mașină suspendată de jumătate, pe marginea prăpastiei. Tare îți dorești să afli dacă până la urmă mașina cade sau nu și ce se întâmplă mai departe, indiferent de situație.
Mi-a mai plăcut încă ceva foarte mult, tot din Cuvânt înainte, când autorul zice cadrul și esența tuturor povestirilor din volum: într-un fel sau altul, protagoniștii acestor povestiri sunt cu toții niște eșuați.p.10
Ooo da!! Problema eșuaților! Cu toții suntem niște eșuați, într-un fel sau altul. De mai multe ori, în fiecare zi.
Și într-adevăr povestirile din “În buricul pământului” scoate aceste personaje de eșuați în prim plan și îi diseacă fin și imperceptibil până când ajunge la “diagnosticul” copilăriei și al trecutului.
Așa. Deci el recunoaște de la început că personajele sale sunt niște ratați; în povestirile din carte ne sunt evidențiați ratații, imposibil de a nu fii recunoscuți, și sunt chiar eliminate aproape șansele ca ei să fie vreodată altceva decât…veșnicii ratați!
Dar dincolo de asta, dincolo de evidența “culorii din tablou”, am găsit și niște “stropi” involuntari(?) de nuanță, care pun sub semnul întrebării “oare ce a vrut să zică poetul?”
Cred că Florescu lasă niște indicii, niște firimituri mascate, culmea tocmai în pauzele dintre dialogurile personajelor, printre lucrurile nespuse, dar deduse din reacțiile lor, prin tot ceea ce nu e evident ci ascuns, și lăsându-te pe tine cititor, tot așa suspendat, ca mașina aceea pe marginea prăpastiei.
Sau, și mai rău, cu senzația că trebuie să descoperi soluția unei ghicitori într-un timp foarte scurt iar răspunsul este o chestiune de viață și moarte.
Dar până la urmă, ambele impresii fac parte din categoria motivelor pentru care deschidem paginile cărților.
Nu știu dacă e corect sau nu însă cred că un posibil mesaj al tuturor acestor povestiri ar fi: toți eșuații aceștia sunt până la urmă niște învingători! Tot de mai multe ori. Și tot în fiecare zi.
Cătălin Dorian Florescu mi-a trezit interesul cu siguranță și voi citi negreșit o altă carte a dânsului.
So, to be continued…
Alte recenzii de la Cătălin Dorian Florescu:
