În sfârșit eu de Cristina Vesa este dovada clară a trăirii, evoluției, dezvoltării, a transformării și îmbunătățirii umane. Omul e într-o continuă transformare. Niciodată nu e același, la nivel subtil, omul se schimbă, devine zi de zi, o versiune mai bună. Și spre asta tinde întotdeauna, în fiecare moment al vieții, spre cea mai bună versiune. Astăzi suntem mai buni la ca ieri – acest ”buni” nu e nimic egotic, nu e ceva vizibil sau palpabil, suntem mai buni, simțim și trăim schimbările, pas cu pas. Transformarea umană se petrece în interior, este acolo întotdeauna – chiar dacă nu o simțim imediat, chiar dacă o vedem materializată în realitatea noastră prezentă mult mai târziu – decât o invocăm și o simțim ca parte din noi înșine.
Fie că acorzi atenție dezvoltării personale, fie că nu-i vezi rostul, fiecare se dezvoltă, evoluează, are parte de schimbări – mai mari sau mai mici. Nu e nevoie de mai mult – dacă unii nu simt să facă în plus, să vorbească, să se axeze mai mult pe această ramură (și de) studiu. Despre transformare, schimbare, evoluție – sau cum s-o mai numi ea, se vorbește mult. Și e absolut în regulă să se întâmple asta. E vorba de alegere. O alegere pe care o face fiecare, e asumare. Însă, oricare ar fi opinia oamenilor, evoluția se întâmplă fiecăruia – fie că se crede sau nu în acest lucru.
Suntem mai mult decât se vede, suntem mai mult decât credem noi. Unii îndrăznesc să exprime, să exploreze, să prezinte sau să se arate – în scris și nu numai, despre ce suntem, cum suntem, deși nu știm, nu simțim și nu vedem – sau nu credem. Evoluția, transformarea, dezvoltarea pe toate planurile – personal, spiritual, mintal, sufletesc este un proces prin care trecem toți – unii rapid, alții dimpotrivă. E un proces care conduce spre eliberare, libertare și autenticitate – care poate însemna găsirea misiunii, găsirea propriei voci sau modalități de a fi, de a simți și de a se arată exact așa cum este – fără teama de judecată. În sfârșit eu sau bucuria de a fi ceea ce ești, de a simți, de a renunța la ceea ce nu te reprezintă.
În sfârșit eu sau cum poate să înceapă transformare și schimbarea, de la cum simți fiecare experiență – prin care treci, înveți, apoi o depășești. Despre cum ți se poate deschide sufletul după durerea care-l îngheață și ascunde sub stratul de durere – despre puterea Soarelui, a încrederii și a credinței că nimic nu este pentru totdeauna, că sub gheața interioară se ascunde mereu și ceva bun – ceva ce urmează să descoperi despre propriul sine.
Fântâna cu cumpănă este viața prin a cărei ape – limpezi sau tulburi trebuie să înveți să înoți pentru a putea înainta. Viața nu te vrea la pământ, nu te vrea lipsită de încredere, îți arată, prin experiențe, că ești mai puternic decât ai putut vreodată să crezi, că poți traversa totul, fără să eviți greutățile, poți înainta și ajunge să îndepărtezi singur orice greutate, piedică sau ”cumpănă” – ce-ți oprește înaintarea. De fapt, îți ”testează” dorința de a avansa, de a nu renunța. Apa te ajută să mergi mai departe, forța ei de ajută să nu stai/rămâi pe loc. Avansezi oricât ar fi de greu, chiar și atunci când crezi că stagnezi, că te-ai oprit.
Mii de fiori – suntem una cu natura a cărei prezență, evoluție, mireasmă ne transmite emoția, libertatea, dorința, încrederea, speranța, motivația, bucuria, eliberarea de teamă, blândețea. Suntem parte din miracolul de sub cerul senin, de sub soarele strălucitor, suntem martorii vii ai munților, a totalei existențe, a întregului, a completului, a Universului – suntem adevărul, misterul și minunea. Spiritual? Dincolo de trup, de vizibil, palpabil și vii, suntem eterni – prin ceea ce facem, prin ceea ce rămâne după noi. Spiritual e dincolo de Pământ, de viața fizică. Este iubire. Ni se reamintește mereu că spiritual suntem doar Iubire.
Eternul se-ascunde după bulgări de nori, iar călătoria noastră de aici, de pe pământ, spre acolo se îndreaptă – și ne îndreaptă, de fapt. Doar așa vom descoperi singuri, ceea ce acum doar ne imaginăm, doar visăm, sperăm sau citim ori auzim de la alții. Fără călătorie, experiențe și cumpene nu poți înțelege, simți, trăi fericirea – nu descoperi ce este, cum se simte, de unde vine, ce emoții naște în interior, cum te poate înălța. Fericirea nu chiar cea pe care o ai, ci e întotdeauna cea pe care o descoperi dincolo de ”nefericirea” grea, cea pe care o capeți, căutând-o prin dezastrele durerii.
Ești o chitară sau poate mult mai mult. Nu doar chitara ce atinge sufletul, ce cântă melodia ce te oglindește perfect – ce arată frumusețea, perfecțiunea imperfectă, unicitatea, autenticitatea. Ești ancoră – bucurie, Universul meu – speranță, redescoperire sau unica dată când îndrăznesc să visez cu ochii deschiși, să am dorința care-mi dă sens, scop și-o misiune. Universul meu infinit pe care-l descopăr zi de zi, pe care-l cuprind în infinitul minții și-al inimii mele, pas cu pas.
Nu e destulă iubire, dar cu cât iubim mai mult – oamenii, natura, animalele, Creatorul, cu atât suntem Iubire, infinită iubire ce vine din iubire, de la Sursă. Nu e destul? Respiră Iubire, Fii, Dăruiește, Iubește Iubirea, fă din Iubire un Templu, devină Iubire pură, Învață pe alții ce știi despre Iubire, dă Iubirea mai departe, e un Fluture, o pasăre, un semn, o Cale, o descoperire, o mângâiere, Ghidare, Răspuns, e Regăsire. Împrăștie Iubire peste tot, căci e nevoie de Iubire atunci când nu e destulă iubire în jur – asta chiar poate fi o Declarație de Iubire ce nu se pierde niciodată, ce nu-și pierde veridicitatea, autenticitatea și valabilitatea. Iubirea investită va materializa tot Iubire – ce se află în tot și în toate: în sănătate, confort material și financiar, relații de tot felul. Iubirea te face Bogat sau sărac, până la urmă.
Moarte înseamnă durere, dispariție, lipsă, pierdere ireversibilă și final de călătorie pământeană. Moarte e durerea celor rămași, moarte nu e pentru cel care pășește dincolo de cer, de bulgări de nori, e fericirea celui care a ajuns în veșnicie și trăiește eternitatea fără nicio altă teamă. Natura moartă nu plânge, știe că nu asta nu sfârșitul ei, ci doar o altă etapă prin care trebuie să treacă, în care are voie să-și arate frumusețea, să-și spună povestea, să-și împrăștie lecțiile pentru cei care o privesc. Copacii ne spun că ”rădăcinile” ne ”țin” drepți în bătăile nemiloase ale vântului năprasnic și că frunzele nu mor, doar încălzesc pământul în iernile cumplite Tot copacii ne spun că totul e trecător, că nu e important să fin de neclintit în viață, că nu trebuie să te ”îndoi” sub vântul puternic. Copacii ne spun cât e de important este să nu ne ”rupem” sub greutatea durerii ce ne încearcă – pentru că totul e trecător și e nevoie să păstrăm echilibrul, energia și încrederea în etapele vieții – care au scopul de a ne întări, nu de a ne arăta că suntem slabi și a ne doborî fără milă.
În sfârșit eu prin toate etapele vieții. Trec prin toate, învăț și trec peste doar pentru a deveni mai bun, mai aproape de adevăratul sine, mai aproape de cine sunt cu adevărat. În sfârșit eu bucuria de a nu resimți greutatea apăsătoare, teama ce m-ar prinde în lanțurile ei. În sfârșit eu, cea care se privește în oglindă și se bucură pentru tot ce vede, dar mai ales, pentru tot ce simte – real și autentic. În sfârși eu iubesc tot ce sunt și tot ce fac.
Alte recenzii de la Cristina Vesa:
