Știți acele cărți care, deși nu sunt mari capodopere (asta e oricum ceva subiectiv) reușesc să presare prin paginile lor fraze vindecătoare sau, de ce nu, revelatoare? Ei bine, această poveste e una dintre ele.
Autoarea japoneză Michiko Aoyama ne amintește că, uneori, lucrurile sunt mai simple decât tindem noi să le complicăm și că ceea ce se află sub nasul nostru este, de fapt, mai prețios decât am fi crezut. Doar că adesea bagatelizăm micile victorii și amplificăm dezamăgirile.
Povestea asta, prin simplitatea ei, ne arată că, pentru a vedea calea, este necesar să crezi și să continui să te miști, oricât de clișeic ar suna.
Poate v-ați prins din titlu că bibioteca adăpostește, sub bagheta ei magică, povești de viață ale unor oameni care, aparent, nu au nimic în comun, doar faptul că sunt în căutare de ceva. Ceva ce noi toți căutăm: un sens, un țel, un vis de îndeplinit.
Cred că subiectele care poartă în ele acea magie a cărților sunt pe placul tuturor cititorilor, iar aici am găsit atât personaje destul de realist construite, cât și alegeri în care mulți dintre noi se pot regăsi.
Cinci personaje, cinci oameni de vârste și statuturi diferite, ne prezintă fragmente din viața lor obișnuită, care vine la pachet cu nemulțumiri, frustrări, angoase, dar și cu dorința de schimbare. Schimbarea nu se arată însă la fel pentru toți: uneori este vizibilă, concretă, alteori se ascunde doar într-o nouă perspectivă asupra lucrurilor.
Cei cinci vor ajunge printr-o coincidență dulce a destinului la Sayuri Komachi, bibliotecara corpolentă, dar cu o voce blândă și calmă, care intuia nevoile lor, și pe care o găseau de ficcare dată împâslind.
Prima poveste a fost și cea care mi-a umezit ochii, pentru că vorbește despre o tânără vânzătoare nemulțumită de meseria ei, simțind că ceea ce face zi de zi nu aduce nicio valoare nici societății, nici ei însăși. Până când doamna Sayuri îi recomandă o carte-surpriză, esențială pentru traiectoria vieții ei. Morala cărții-supliment o face să realizeze că, orice meserie e valoroasă, depinde doar unghiul din care privești lucrurile.
Apoi îl vom cunoaște pe Ryo, contabilul blazat care visa să-și deschidă un magazin de antichități, dar niciodată nu a avut curajul să facă pași concreți spre visul lui.
Bineînțeles că va ajunge la aceeași bibliotecară, care, odată cu oferirea unei cărți neașteptate, îi dăruiește puțin și din înțelepciunea sa.
Câtă vreme spui „într-o zi”, visul nu se sfârșește! Și, chiar dacă n-o să se împlinească, e și ăsta un fel de a-ți trăi viața. Eu așa cred. Nu-i un lucru rău să ai un vis, chiar și fără planuri de a-l îndeplini. Așa te poți bucura de fiecare zi.
Am rămas fără cuvinte.
Dacă într-o zi era formula magică prin care țineai în viață un vis, atunci care era aceea pentru a-l face să se realizeze?
Dar, dacă vrei să știi ce se află la capătul visului, trebuie să cercetezi.
De la Natsumi, în vârstă de 40 de ani, care jongla între provocările maternității și munca de documentare de la o editură, vom afla că nu e niciodată târziu să o iei de la capăt pe un alt drum, dacă asta vrei cu adevărat. Chiar și la 40 de ani. Mi-a plăcut enorm încheierea capitolului dedicat ei.
Apoi mai e de descoperit povestea lui Hiroya, șomerul de 30 de ani, desenator de manga, care nu știa să facă multe și a lui Masao, pensionarul derutat. Nu vă mai spun ce se întâmplă cu ei, eu m-am bucurat pentru ei, pentru felul cum se așează lucrurile. M-am și emoționat, după cum v-am zis. De asta sunt ficțiunile vindecătoare. Să ofere unde și cât se poate deznodăminte fericite.
O poveste despre oameni, despre perseverență și speranță, despre cum noi toți suntem interconectați și despre puterea miraculoasă a cărților și a cuvintelor.




