Anul lupilor de Ina David este romanul care te poartă cu totul pe tărâmuri necunoscute, pe care abia aștepți să le cutreieri pentru a le descoperi povestea, misterul și tainele. E o lume în care pătrunzi vizual, mental și sufletește, un spațiu care te cheamă înainte să înțelegi de ce.
O fi auzit Steaua cu Coadă că nu am explorat destul genul fantasy și s-a grăbit să schimbe asta. Mi-a trimis Anul lupilor în anul 2026, convinsă că voi accepta provocarea fără ezitare. Nu mi-a spus ce mă așteaptă dincolo de ce se vede cu ochiul liber, doar că sunt gata — și că așteptarea a luat sfârșit.
N-am fost. Și tocmai asta mi-a plăcut.
Când e să fie, poveștile te caută ele pe tine și îți cer o singură șansă. Când „arde”, curiozitatea te duce mai departe, iar curajul te însoțește oriunde. De ce? Pentru că Urzeala își făcuse deja treaba.
Ce m-a convins, de fapt, să nu mai amân călătoria aceasta istorico-fantastică este:
… rosturile lumii s-au amestecat, sufletele s-au vânturat, iar fricile, nemulțumirile și râca au ajuns deasupra, înrobind sufletele pentru multă vreme.
Călătoria continuă într-o lume parcă demult apusă: o lume în care vorba-i meșteșug – ce poate vindeca ori poate ucide fără milă, tradiția-i sfântă, iar fiecare e de ajutor atunci când „răul se hrănește cu plânsetul pruncilor”, iar credința populară devine soluția pentru orice neajuns. O lume cu rădăcini puternice, greu de smuls, imposibil de clătinat din temelii, care-și acceptă destinul fără să ceară mai mult decât i se poate oferi. Ai crede că pe aici nu bate niciodată vântul năprasnic al blestemului, că răul stă departe fiindcă vrăcițele își fac treaba și sunt mereu ocrotite. Pare că ele dețin controlul, că tot ce știu din moși-strămoși ține întunericul la distanță.
Dar când dorința deschide poarta – prin intenția Lisavetei – nu doar binele așteaptă să intre: pe nevăzute și nesimțite se strecoară pericolul care va pândi pe fiecare, va lovi când nimeni nu se așteaptă și va cere un preț pe care nu știe nimeni cine îl va plăti. În nefericirea ei, Lisaveta caută ca vina altcuiva să pară mai grea decât a ei, în speranța că astfel va fi iertată – poate chiar compătimită. Nu așteaptă judecata nimănui, ci singură pune sentința:
Tu ești necazul! Tu și blestemul tău!
În greutatea momentului apare clemența – o claritate care nu echilibrează, ci înclină balanța în favoarea vinovatei absolute: „Ai grijă ce grăiești, Lisaveta (…) tu ai pornit tăvălugul. Mai bine mărturisește!”
Lisaveta, prinsă între vinovăție și teamă, nu renunță; își justifică intenția și îndreaptă acuzațiile spre vinovatul suprem, în ochii ei: ”Doar ce-am gândit cu voce slobodă că s-o și băgat Lana (…). La ea îi necazul, zău.”
În vreme ce Lisaveta crede că a învins-o pe Lana, pentru aceasta din urmă abia acum începe o nouă etapă. Nu pornește în căutarea cuiva, ci într-o călătorie inițiatică, în care se caută pe sine. Trebuie să învețe să-și accepte misiunea, puterea și moștenirea, chiar dacă drumul pare presărat cu încercări pe care puțini le-ar putea duce. Și totuși, Lana nu e cu adevărat singură: pe măsură ce înaintează, descoperă cât de multe știe, cât poate și cât are încă de înțeles — despre sine, despre lume, despre oamenii care o înconjoară.
Pe măsură ce Lana pășește spre sine, liberă de toate acuzațiile, Lisaveta își adoarme mintea cu strâmbătatea propriilor fapte, fără să bănuiască ce a trezit. Glasul ei a chemat lupii — și ei vor veni — căci chemarea nu s-a stins nicio clipă, ci a rămas plutind în aerul greu al satului. Timpul își țese firele în tăcere. Cine e cu adevărat mai puternic: frica ce urlă în Lisaveta sau scutul nevăzut din jurul Lanei? Una se afundă în umbră, cealaltă pășește spre o lumină de care încă nu e conștientă pe deplin.
Aflată pe un drum încă nesigur, într-o noapte în care rânduielile vechi se împletesc cu semne pe care doar ea le poate simți, ceva se schimbă în Lana. Veghează singură, căutând o stea care să-i dea curaj, nu promisiuni, și în tăcerea aceea adâncă se trezește o teamă nouă, una care vorbește despre pierdere și despre golurile pe care le poartă în ea. Nimic nu e întâmplător: în sufletul ei se așază un început tainic, neclar încă, greu de rostit cu voce tare, dar suficient încât să simtă că drumul dinaintea ei se schimbă în tăcere.
Atmosfera din Borod se încarcă de neliniști și întrebări imposibil de rostit. O presimțire sumbră plutește asupra tuturor: privirile se ascut, tăcerile devin grele și apăsătoare, iar o tensiune nevăzută plutește în aer, ca o vibrație care nu se lasă ușor risipită, atingând-o și pe străina Lana.
Ina David, autoarea de la care nu știi la ce anume să te aștepți, dar care reușește să te convingă să nu refuzi niciun minut din povestea pe care ți-o dăruiește, scrie cu un penel ce nu are de gând să se tocească prea curând. Scriitura nu îi șchioapătă, ba chiar respiră putere și o tensiune crescândă. Are siguranța unui autor consacrat, știind când tăcerea vorbește mai clar decât orice replică. În Anul lupilor, istoria se îmbină cu fantezia într-un dans ritualic: genurile nu se amestecă fără rost, ci se completează firesc. Interesul nu e pe spectaculos, ci pe vibrația interioară a fiecărui moment. E un roman atent la detaliul psihologic și la felul în care atmosfera își lasă urmele asupra personajelor. Și e atât de bine scris încât niciun ritual, niciun descântec nu i-ar putea opri drumul: Anul lupilor, pare menit să ajungă la cititori, ca o poveste care își cunoaște singură calea spre cei pe care îi poate atinge.
Anul lupilor e un roman pe care nu doar îl citești. Fiecare pagină parcursă e parte dintr-o traversare — permisă și acceptată. Nu-i doar o altă poveste despre vină, curaj, regăsire, acceptare, asumare și reîntoarcere. Anul lupilor e o vibrație a fiecărei emoții. Gândul la el e precum susurul unui izvor, ca un glas ce-ți aduce vești din depărtare, ca o nevoie de evadare din locurile mult prea zgomotoase — care nu te lasă să asculți vocea clară a naturii sau a propriului suflet. Și rămâne acolo, în adânc, ca o chemare pe care știi că o vei recunoaște atunci când va fi timpul.
Alte recenzii de la Ina David:
