Screenshot
Aceasta este o carte despre evrei, despre inumanul Auschwitz, despre teroare și exterminare.
Este o carte dureroasă, intensă și greu de digerat.
Ce o face diferită și specială față de toate celelalte povești din această perioadă dramatică? Felul în care ficțiunea modelează realitatea și încearcă să o facă mai ușor de înțeles și de acceptat.
Seamănă mai mult cu un scenariu de film. Imaginile pe care ni le creează sunt mai degrabă cinematografice decât literare; mai mult vedem decât simțim.
Și cumva acest stil este mult mai plăcut, mai interesant, mai altfel pentru că ni s-au spus multe povești din spatele sârmelor ghimpate iar o versiune diferită a acestora aduce o autenticitate personală.
Povestea este ciclică. Totul se leagă armonios până la final. Fiecare secvență are un rol determinat care va fi revendicat pe parcurs.
Chiar dacă opera poartă titlul de Micul mincinos, Adevărul este cel care semnează toate drepturile de autor.
Puteți să aveți încredere în povestea pe care o veți auzi. Puteți să aveți încredere pentru că v-o spun eu, iar eu sunt singurul lucru în această lume în care puteți avea încredere.[…]
Dar eu sunt umbra de care nu poți scăpa, oglinda care îți păstrează ultima imagine. Poți să te ferești de ochii mei toată viața, dar te asigur că ultima ta privire mie îmi aparține.
Eu sunt Adevărul.
Iar aceasta este o poveste despre un băiat care a încercat să mă frângă.
Ani de zile s-a ascuns, în timpul Holocaustului și după aceea, schimbându-și numele, schimbând vieți. Dar, în cele din urmă, sigur știa că-l voi găsi.
Cine să dibuie mai bine ca mine un mincinos mic?
Cunoaștem personajele: în prim plan este familia Krispis. Îi aflăm mai întâi pe Nico și Sebastian, care sunt frați.
Nico este cel mai mic. El are unsprezece ani și până acum a spus mereu adevărul, în inocența lui; pur și simplu nu înțelege minciuna. Nu există în vocabularul lui, nu există în viața reală, nu înțelege ce înseamnă să nu spui adevărul iar asta îl frustrează pe fratele său mai mare, care ar face orice numai să nu recunoască felul în care lucrurile stau de fapt.
Apoi o cunoaștem pe mama lor Tanna, tatăl Lev, bunicii, surorile lor gemene și pe Fannie “o fetiță timidă de doisprezece ani” care îl place pe Nico dar care este plăcută de Sebastian.
Când au loc evacuările, în haosul momentului, Nico rămâne în urmă și este separat de familie. Este găsit ulterior de nazistul Udo Graf care îi exploatează originile, vârsta și faptul că este un orator devotat adevărului.
Păcălindu-l, Graf îl instruiește pe Nico să îi încurajeze pe evrei să urce în trenurile ce îi duc direct către moarte.
Convins că spune adevărul, Nico devine ultimul stropul de speranță de care se agață evreii atunci când urcă în faimoasele trenuri ale morții:
– Spune-o cu voce tare, Nico! A urlat Udo. Trenurile merg spre Polonia!
– Trenurile merg spre Polonia! a strigat Nico.
– Acolo vom avea case noi!
– Acolo vom avea case noi!
– Și familiile de evrei se vor reuni!
– Familiile se vor reuni!
Nico are o revelație atunci când pleacă trenul în care urcă familia sa. Realizează prea târziu că din rolul mesagerului adevărului, a devenit de fapt mesagerul morții.
Din acel moment toate personajele încep să se evapore cumva, pentru a se materializa apoi încet, încet până la final, fiecare având scopul și destinul său foarte bine planificate.
Intrigile, replicile și firul povestirilor fiecărui personaj compun scenariul cinematografic sistematic organizat al întregii cărți.
Nimic nu este la întâmplare și orice detaliu are rolul lui.
Nico se va confrunta mereu cu povara minciunii capitale. Sebastian duce bătălia dintre inferioritate și superioritate față de fratele său pe tot parcursul cărții. Udo Graf e umbra care întunecă mereu narațiunea iar Fannie va fi distrugerea unuia și salvarea altuia dintre cei doi frați.
Un amestec foarte frumos de literatură, istorie, cinema, tragedie, dragoste, iluzie, cruzime, dreptate și sens.
O carte foarte reușită!
Remarcabilă!
Alte recenzii de la Mitch Albom:
