Prietenia adevărată se recunoaște prin loialitate, încredere și fapte, nu doar prin vorbe. Aceste 20 de poezii despre prietenie, scrise în limba română de autori clasici, surprind legături sincere, devotamentul față de un tovarăș, prietenia interesată și tristețea despărțirii.
Selecția cuprinde versuri despre prieteni adevărați, fabule accesibile și copiilor, dar și poezii pentru cititorii care vor să reflecteze asupra prieteniei pierdute. Unele texte păstrează expresii și forme de limbă vechi, explicate în glosarul de la final.
Poezii despre prietenie adevărată și loialitate
Prietenia poate fi arătată prin gesturi mici, devotament, solidaritate și încredere. Aceste texte vorbesc despre prietenul care rămâne alături chiar și atunci când viața devine grea.
1. Doi prieteni
de Ștefan Octavian Iosif
S-a stins pe uliți cel din urmă zvon.
Arar un pas răsună monoton
Pe trotuarul luciu și pustiu…
La colț, în umbră, micul vizitiu
Așteaptă un tramvai întîrziat:
El și căluțul lui, doi bieți fîrtați,
Bătuți de vînt și ploi,
Ce bine se-nțeleg ei amîndoi!
Pe după gît el i-a trecut un braț,
Și fruntea și-a-ngropat-o-n coama
Tovarășului credincios și blînd…
Iar calul, nemișcat și el de teama
Să nu-i alunge visul prea curînd,
Ciulește doar urechea, cînd și cînd,
În liniștea tîrzie ascultînd…
Și ninge peste ei, și nu-și dau seama.
Despre poezie: Un vizitiu sărac și calul său împart frigul și oboseala, fără să aibă nevoie de cuvinte.
2. Câinele soldatului
de Grigore Alexandrescu
Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi!
Sărman, fără rude, pe țărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător!
Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Ședea lângă dânsul și-n mare mâhnire
Părea adâncit.
Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldați,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpărați.
În fruntea paradei câinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Până la mormânt.
Aci se oprește, aci se așează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Așteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deștepta!
Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.
Apoi când străinul de milă voiește
A-l trage deoparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pământ privește,
Și nimic nu vrea!
De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!
Dar în dimineața acea viitoare,
Pe când se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!
Despre poezie: Credința unui câine față de stăpânul său este descrisă cu emoție în această imitație după Casimir Delavigne.
3. Leul și iepurele
de Alecu Donici
Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă mirați
Și nici e de crezut;
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești,
Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești.
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Și iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!
Mă mir eu și te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cucoșul nimicit,
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui,
Te sparie așa cumplit,
Încât tu fugi de glasul lui?
— Aceasta nu-i de vro mirare,
Lui leul au răspuns.
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți.
Precum un elefant, cât este el de mare,
De șoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar,
Nu în zadar,
Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari,
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari.
Și noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.
Dar nu prea nimerim.
Despre poezie: O prietenie neobișnuită dintre două animale arată că fiecare are slăbiciuni, indiferent cât de puternic pare.
4. Scrisoare lui Goga
de Ștefan Octavian Iosif
De-acum te las pe tine și pe-ai tăi
Și-Ardealul plin de cântec și de jocuri,
De mândre fete și voinici flăcăi…
Știu eu de mai revin pe-aceste locuri?
Ce dor mi-era de ele — căci pe-aici
Am petrecut, ca prunc odinioară!
Te sperii când de pe trecut ridici
Păienjenișul care-l înfășoară…
De-aș fi rămas ca tine, în Ardeal,
Statornic stâlp al datinii străbune,
Într-o căsuță albă, sub un deal,
Ferită de primejdii și furtune;
Să fi rămas acolo, să muncesc
Înconjurat de oameni cumsecade,
În albele cămăși ce strălucesc
Ca spuma de șuvoaie în cascade;
Să fi rămas în casa de sub deal,
De unde-n neguri vezi sclipind Carpații…
Dar eu m-am dus, și te-am lăsat, Ardeal,
Ca un fugar mi-am părăsit eu frații.
Și ce frumos era să fi rămas
Alăturea cu alții și cu tine.
Să-nalț și eu pentru dreptate-un glas
Și să v-ajut în lupta pentru bine.
Să stau și eu de tine-alături azi,
Și eu ca tine să-mi încheg cântarea
Din vuietul eroicilor brazi
Ce strigă peste culmi redeșteptarea!
Și de scriam un vers mai avântat,
Aprins de-obida silei seculare
Și eu de bună seamă-aș fi gustat
Ce dulce-i pâinea temniței maghiare…
M-am dus — și spune-mi tu ce-am folosit
Pe unde-am fost, cât am umblat prin lume?…
Azi m-aș întoarce, însă obosit,
Înfrânt și trist… Dar vremea ta acum e!
Rămâi tu dar acolo unde ești,
Să-mbărbătezi și să măngâi poporul…
Tu ai să lupți, tu ai să biruiești
Și-n cântecele tale-i viitorul.
Despre poezie: O scrisoare poetică despre solidaritate, admirație și dorul de locurile copilăriei.
Poezii despre prietenie falsă, interes și ipocrizie
Fabulele și epigramele pot pune întrebări incomode: cine este prieten sincer, cine caută doar un avantaj și cine își schimbă vorbele când celălalt are nevoie de ajutor?
5. Prieteșugul și amorul
de Alecu Donici
— Iubite verișor,
Pe unde-ai mai umblat?
Prieteșugul pe amor
Văzând l-au întrebat.
— Umblat-am fără de cruțare
Și un amorezat măcar nu am aflat.
— Și eu am străbătut pustiile sub soare,
Dar n-am putut afla prieten de crezare.
— De ce dar oamenii ne dau numiri străine:
Dorința împlinind prin mine
Și interesul lor prin tine?
Despre poezie: Fabula pune în opoziție numele frumoase ale iubirii și prieteniei cu interesele ascunse ale oamenilor.
6. Șoarecele și pisica
de Grigore Alexandrescu
Un șoarece de neam, și anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Și care în sfîrșit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cît de mult îl doresc
Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toți, și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fisionomii,
Ș-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi, și cașcaval,
Zicînd că e în post și nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
Pe cîți gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.
Despre poezie: Pisica își ascunde intențiile sub aparența prieteniei și îi înșală pe cei care au încredere în ea.
7. Cîinele și cățelul
de Grigore Alexandrescu
„Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare:
Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește.
Cît pentru mine unul, fieștecine știe
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Cățelu Samurache, ce ședea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte,
S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei.“
— „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
Noi, frații tăi, potaie!
O să-ți dăm o bătaie
Care s-o pomenești.
Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade ție,
Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?“
— „Dar ziceați…“ — „Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”
Acestea între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.
Despre poezie: Fabula dezvăluie ipocrizia celui care vorbește despre egalitate, dar respinge apropierea celor pe care îi consideră inferiori.
8. La un amic (Epigramă)
de Alexandru Macedonski
Crezând că nu mai sunt acelaș, amice, poate nu te-nșeli
Dar mi se pare de-altă-parte că ești schimbat mai mult ca mine
Căci azi mă vezi că sunt ca tine,
Că am defecte și greșeli.
Despre poezie: Poetul se joacă ironic cu felul în care prietenii își descoperă reciproc greșelile.
Poezii despre prietenie pierdută și prieteni deveniți dușmani
Unele prietenii se sting în timp, iar altele se rup în urma unei neînțelegeri. Poezia păstrează amintirea legăturilor de odinioară.
9. Prietenie apusă
de Alexandru Macedonski
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniștită — printre ulmi –
Pitorească o zărirăm printre plante urcătoare,
Și era prietenie între noi, și zi cu soare,
Zi de vară-apunătoare spre poeticele culmi.
Într-o vale liniștită moara ta dormea în pace
Și pârâul fără zgomot o scălda și se ducea,
Nici o șoaptă omenească adierea n-aducea,
Ci abia ieșea un freamăt de sub frunzele opace.
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniștită — printre ulmi, –
Și era pârâul neted ca un luciu de oglindă;
Însă soarele de vară își sfârșise-a lui colindă…
Se-nnopta prietenia și poeticele culmi.
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniștită — printre ulmi. —
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă și voioasă…
Avea dafini la intrare și năuntrul ei cânta
Visul clar al poeziei, voce-n veci armonioasă,
Când e-n taină-nsuflețită de-o simțire ca a ta.
Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească…
La intrare verzii dafini o-nfloreau fermecători,
Avea aer împrejuru-i, soare cald s-o poleiască
Casa ta ce-adăpostise anii tăi surâzători.
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă și voioasă,
Și puteai să dormi năuntru de restriște neatins;
Însă, — soarta e pe bunuri pământești invidioasă…
Când un vis ne nălucește, strălucește, și s-a stins:
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă și voioasă.
Inspirarea te-aripase să atingi înalte culmi,
M-ai chemat să-ți fiu prieten — frați de cruce ne legasem,
O simțire și un cuget să ne turbure jurasem;
Moara ta zăcea devale, liniștită — printre ulmi. —
Către culmile înalte inspirarea te-aripase
Pentru mine erai zeul unui vis olimpian,
Visătoarea armonie ce răsare pe pian
Și de care al meu suflet iubitor, s-amorezase.
Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi,
Și pornisem, mână-n mână printre-a vieții mișelie,
Învrăjbiți ne ducem astăzi în fatala vijelie…
Moara ta zăcea devale, liniștită — printre ulmi —
Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi.
Despre poezie: Versurile evocă prietenia poetului cu Victor Bilciurescu și îndepărtarea dintre ei.
10. Dușmani
de Traian Demetrescu
Eram prieteni vechi, odată,
Ba din din același sat,
Și pentr-o ‘mpărăție ‘ntreagă
Noi nu ne-am fi certat.
Dar într-o zi de sărbătoare,
Mergînd pe cîmp agale,
C-o fată, dintr-un sat aproape,
Ne-am întîlnit în cale.
„A cui ești, fa?” — i-am zis în treacăt
„Ia stăi din mers o leacă…”
„A cui să fiu?” — ea ne răspunde,
„A cui o ști să-mi placă…”
Atît a trebuit: o vorbă,
Și-un semn cu salba mîinii, —
Și dintr-o vorbă de muiere
Azi ne mîncăm ca cîinii…
Despre poezie: Doi prieteni vechi ajung să se certe din gelozie, deși înainte nimic nu părea să-i despartă.
Poezii despre solidaritate și ajutor reciproc
Prietenia se poate arăta prin grija pentru celălalt, prin recunoștință și prin gesturi de ajutor, chiar atunci când nu există o răsplată.
11. Doi câini
de Alecu Donici
Un câine, de pe neam dulău,
Prielnic, credincios către stăpânul său,
Odată au văzut
Pe vechiul cunoscut,
Juju, cățel tărcat,
Ce din ogradă an în curte s-au luat
Și carele acum la o fereastră-n casă,
Șezând pe un covor de cele mai frumoase,
Afară mândru se uita.
— Jujucă: ce mai faci mata?
Întreabă câinele, din coadă dând încet.
(Acesta între câini e semnul de respect.)
— Îți mulțumesc, mon cher! răspunse lui Juju.
Sunt bine. Dorm, mănânc, alerg, mă hârjonesc
Și pe saltele moi când vreau mă tăvălesc.
Dar spune-mi: ce faci tu?
— Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger,
Păzind ograda la boier;
Dorm lângă poartă, sau cu caii,
Și de la bucătari ades mănânc bătaie.
Ba ieri și un fecior trei lovituri mi-au tras,
Pentru că n-am lătrat la vreme și la ceas.
Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare
Ai căpătat favor asupra-ți așa mare?
Ce slujbă la stăpân în faptă împlinești?
Fiind atât de mic, în ce te bizuiești?
— Eu! au răspuns Juju. Mă mir de întrebare!
Eu fac apporte și joc ca omul în picioare!
Din oameni iarăși sunt la soartă în favor,
Pentru că-n două labe știu a-umbla ușor
Și fac apporte
Când pot.
Despre poezie: O reîntâlnire între doi vechi cunoscuți dezvăluie cât de diferit sunt răsplătite fidelitatea și supunerea.
12. Frunzele și rădăcina
de Alecu Donici
Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
— Dulce e viața frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Și o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-și dă.
Mândre fetișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Și cel păstoraș
Le cântă de jale-n al său fluieraș.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreața văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat
Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunză verde întâi o numește;
Înșiși zefirașii, voi ne legănați
Și ne dezmierdați.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ –
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Și peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip ființă voi nici ați avea.
Să țineți dar minte
Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.
Despre poezie: O fabulă despre recunoștința datorată celor care ne susțin fără să fie văzuți.
13. Turma și câinele
de Alecu Donici
Am să vă spun de-o turmă și cele întâmplate
La stână; dar întâi vreau să vă amintesc
Că binele și răul, prin lupte ne-ncetate,
O lume cârmuiesc.
Că element, om, fiară, ființi nenumărate,
Prin lupte se nutresc,
Că oaia și cu capra, deși sunt o făptură,
Nu sunt de o natură.
Oaia, precum o știți,
E blândă-ascultătoare,
Iar capra-i șugubeață, și nu vă îndoiți
Că-i și cam săritoare.
Deci la o turmă bună, unde era oi mii
Și capre două, trii,
S-au auzit odată
O ceartă prea ciudată,
Căci oile ziceau
Cam astfel între ele,
Zbierând mereu:
— Voi, caprelor, în turmă sunteți niște lichele;
De ce dar ne conduceți ș-adese ne purtați?
Prin curături, ogoare, voi faceți stricăciune,
Voi despoiați copacii, pe garduri vă-agățați,
Iar noi pățim rușine;
Și oare nu-i mai bine
Să aveți voi turma voastră și singure să fiți?
— Nu — zise lor dulăul — voi, oilor, nu știți
Că lupul totdeauna din turmă dijmuiește
Și turma fără capre mai greu o risipește?
Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar:
Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar.
Credința câinelui pe oaie o păzește;
Dar ce va face omul cu-a lui societate
Când ea va fi legată ca turma, din păcate?
Găsi-va câine credincios
Să o asigureze de lup primejdios?..
Căci o societate în veci nu e întreagă,
Cât de un gând și cuget nu sunt cei ce-o încheagă.
Despre poezie: O lecție despre solidaritate și despre nevoia de încredere între membrii unei comunități.
14. Păstorul și țânțarul
de Alecu Donici
Păstorul liniștit
Dormea la umbră vara pe câini nădăjduit;
Iar șarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare,
Era acum aproape păstorul să omoare.
Dar un țânțar, de milă pătruns și îndemnat,
Pe somnoros în frunte
Așa l-au înghimpat,
Încât, sărind el iute,
De șarpe el s-au ferit,
Însă, cu-ntâi mișcare, țânțarul au turtit.
Un slab pe un puternic când vrea ca să-l trezească
La adevăr de care el nu e bucuros,
Prin buna faptă poate să se primejduiască,
Ca un țânțar milos.
Despre poezie: Țânțarul își riscă viața pentru a salva păstorul, arătând că binele nu este întotdeauna răsplătit.
Poezii și epistole dedicate prietenilor
Prietenia dintre oameni de cultură a inspirat scrisori în versuri, glume literare și amintiri ale anilor petrecuți împreună.
15. Epistolă Dlui I. C. (fragment)
de Grigore Alexandrescu
Prietene, mai ții tu minte acele povățuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemulțumiri?
C-aveai cuvânt, o văz bine; eu prea înșelat eram,
Când socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut),
Povestindu-ți eu o nouă neplăcere ce-am avut,
Te-ai întors, și c-o zâmbire: „Văz adevărat, mi-ai zis,
Și cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris,
Și în versuri, iar nu-n proză, căci oricâți sunteți poeți,
Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.
Uitasem această glumă. Acum, fără să gândesc,
Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc,
Neîngrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu
Și în versuri de un stânjen lucruri de nimic să-ți scriu.
Sunt încredințat c-ai râde, când vreodată ai putea
Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea,
Și vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt,
Când prin lună și prin stele, când pe cer și pe pământ.
Iar de gropi nici că e vorbă, căci în câte-am căzut eu,
Căutând câte-un fraz nobil, știe numai Dumnezeu!
Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sânt,
Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăți,
Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăți,
Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit,
Și ghirlanda veșniciei cu-a lor moarte-au dobândit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sânt;
Pân-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pământ,
Precum soldatul ce este pentru război pregătit,
Pân-a nu pleca, și-ncearcă al sabiei ascuțit.
Despre poezie: O epistolă amicală, cu umor și amintiri din discuțiile dintre poet și prietenul său.
16. Amicului Ion Al. Bran-Lemeny
de Cincinat Pavelescu
Îți dau întregul meu sufragiu,
Dar spune, zău, fără necaz,
Nu crezi că Ancore, Talaz
Miros puțin a… naufragiu?
Despre poezie: Un compliment amical cu o ironie jucăușă, tipică epigramei literare.
17. Măsuța mea
de Octavian Goga
Și-a dus o-ntreagă veșnicie
Trudita anilor povară
De când legarăm prietenie,
Măsuța mea de-odinioară.
În umbra vechei cafenele,
În cel mai tăinuit ungher,
Ne luminau aceleași stele,
Același colț senin de cer.
Aici, în nopțile de iarnă,
Singurătatea mea amară
Putea visările să-și cearnă
Prin fumul leneș de țigară…
Măsuța mea, ți-aduci aminte
De-atâtea zile fără soare,
Când fruntea mea cădea fierbinte
În palmele tremurătoare?…
Pe bolta ei trandafirie
N-avea credința mea înfrângeri,
Și-n mândra noastră sărăcie
Ea ne vrăjea un cor de îngeri.
Cum m-a furat de-atunci viața
În goana ei fără repaos…
S-a stins în neguri dimineața
Rătăcitorului în haos…
Azi, după vremi, de patimi pline,
Măsuța mea, iar ne-ntâlnim,
Duceam șirag de vieți în mine,
Azi mă întorc c-un țintirim.
Mi-am risipit de mult în lume
Senina visurilor salbă;
Măsuța mea, îți spun un nume,
Și-l scriu pe marmura ta albă…
Despre poezie: Poetul transformă o masă de cafenea într-un prieten imaginar al amintirilor sale.
Fabule despre prietenie falsă și încredere trădată
În fabule, gesturile de apropiere pot ascunde un interes, iar prietenii falși se recunosc atunci când este greu.
18. Cocostârcul și vulpea
de Gheorghe Asachi
Cocostârcul călători
La prânz de vulpe să cheamă,
Dar în loc d-ospăț cu spori,
Pe disc lat găsește o zamă
Limpede și chiar lătură,
Fără vo dumicătură.
Pasărea cu lungul plisc,
Vrând să mânce, toată-n disc,
Ostenește sărmănica
Și nu-nghite mai nemica;
Vulpea însă unde-atinge
Soarbe tot și-n urmă linge.
Cocostârcul supărat
Astă festă n-au uitat
Ș-a-nturna vrând neplăcută
Daună care au pățit,
Pe cea vulpe prefăcută
La o masă au poftit.
Vulpea vine chiar l-amiază
Și la vatr-amu s-așază,
Unde un miros priincios
Minea vulpei prânz gustos.
Dar bucate
Delicate
Vede-nchise întru un vaz
Ce-i cu lung și-ngust grumaz.
În el pliscul bine-ncape
Ca bucatele să pape,
Dar căscatul vulpei bot
Stă de prânz departe-un cot;
Deci cu foame și rușine
Leghioaia ni rămâne.
Cel ce vre pe-un alt s-înșele
Dese sufere mai rele.
Despre poezie: O vizită între falși prieteni se transformă într-o lecție despre ospitalitate și batjocură.
19. Toporul și pădurea
de Grigore Alexandrescu
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care proorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui.
Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să slutească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
— „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Și care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăranul alt n-o să izbutească,
Decît să ostenească.“
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.
Despre poezie: O parabolă despre încrederea trădată de cineva din propria comunitate.
20. Ursul și lupul
de Grigore Alexandrescu
Împărăția dobitocească,
Ca și a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!
Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.
De curînd ursu pe leu schimbase,
Și pe domnescul tron înălțat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Și cu verzi tufe sta-ncoronat.
Dator eu însă sînt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obștei bine era pătruns.
Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.
Lupul în urmă spre tron se duce,
Și după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Și înainte-i pune doi miei.
Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedește c-ar fi avînd
Niște hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urșii la o bătaie,
Și cîte mure ei au jertfit.
Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată,
De-ncoronare cînd a aflat,
Cum că dorește supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieți o mie
Să le jertfească e mulțumit.
Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieșcine le ia de glume,
Care se uită cît se vorbesc.
Dar ursul crede, se amăgește,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndește,
Care persoana lui o slăvesc.
După o vreme leul se scoală,
Tocmai cînd urșii mort îl credea,
După o mare și lungă boală,
Vine să-și ceară tronul ce-avea.
Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pîn’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toți l-au lăsat.
Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai și țară ei au scăpat.
Prea cu lesnire omul se-nșală!
Dar foarte mare face greșală
Cine la vorbe dă crezămînt.
Faptele numai ne dovedește
Fieștecine cît prețuiește,
D-avem prieteni și care sînt.
Despre poezie: Un basm în versuri despre lingușitorii care dispar când celălalt își pierde puterea.
Cum alegi o poezie despre prietenie?
Poezii despre prietenie adevărată și loialitate
Pentru o lectură emoționantă, alege „Doi prieteni” de Ștefan Octavian Iosif sau „Câinele soldatului” de Grigore Alexandrescu. Cele două poezii vorbesc despre fidelitatea animalelor și legătura lor cu omul.
Poezii scurte despre prietenie pentru copii
„Leul și iepurele” de Alecu Donici este potrivită pentru o discuție despre prietenii diferiți și slăbiciunile fiecăruia. „Prieteșugul și amorul” arată cum interesul se poate ascunde în spatele unor cuvinte frumoase.
Poezii despre prieteni falși și prietenii pierdute
„Șoarecele și pisica” și „Cîinele și cățelul” ironizează falsa bunătate și ipocrizia. Pentru nostalgia unei prietenii apuse, citește „Prietenie apusă” de Macedonski sau „Dușmani” de Traian Demetrescu.
Descoperă și poezii pentru copii, poezii scurte și povestea prieteniei dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă.
Texte clasice românești pot fi consultate în Wikisource.
Pentru o lecție despre ajutor reciproc, citește „Frunzele și rădăcina” și „Păstorul și țânțarul”. Despre prieteni falși și interese ascunse vorbesc „Cocostârcul și vulpea” și „Ursul și lupul”.
Mic glosar
- Fîrtați – tovarăși sau prieteni foarte apropiați.
- Vizitiu – persoană care conduce o trăsură.
- Parmazan – formă veche pentru parmezan, brânză tare.
- Retirat – retras, izolat de lume.
- Fisionomie – înfățișarea feței, trăsături fizice.
- Dafini – lauri, arbori ale căror ramuri sunt simboluri ale gloriei.
- Restrişte – nenorocire sau perioadă de greutăți.
- Vijelie – furtună puternică; figurat, perioadă de tulburări.
- Capriții – capricii, toane.
- Potaie – cuvânt disprețuitor pentru un câine.
- Zefiraș – adiere ușoară de vânt.
- Obște – comunitate, colectivitate.
- Plocon – dar adus pentru a obține bunăvoința cuiva.
- Ogradă – curtea unei gospodării.