Florile au inspirat unele dintre cele mai frumoase poezii românești. Uneori sunt un dar de iubire, alteori vestesc primăvara, păstrează o amintire sau amintesc cât de repede trece timpul. În această antologie am reunit 50 de poezii despre flori, de la versurile despre trandafiri și roze până la cele despre crini, maci, lăcrimioare și flori de câmp.
Poți descoperi poezii clasice și romantice de Dimitrie Anghel, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Magda Isanos, Veronica Micle și alți autori. Toate cele 50 de poezii sunt prezentate integral, cu autorii menționați lângă fiecare text.
Poezii celebre despre flori și grădini
O grădină poate fi o lume întreagă, plină de parfum, lumină și amintiri. Poeziile din această secțiune privesc florile ca pe niște ființe vii, fiecare cu povestea ei.
1. Florile
de Dimitrie Anghel
De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească,
Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de romanițe.
Sfiala care urcă-n fața fecioarelor cînd vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mîhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă cîte-o minune, — ici scînteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stînjenel se joacă…
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!
Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pămîntul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, cînd trece prin grădină vîntul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!
2. Flori
de Magda Isanos
Vijelioase flori, din pământ aburind,
ca niște strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingașă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?
Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu sade deschis…
Haina lui mirosind a ierburi și cer –
fără să știe orașul de piatră și fer.
Mânile micilor flori intră-n pământ.
Morții când le sărută stiu dacă-i vânt,
si de pe dânsele sorb ploaia și veștile.
Astfel, în flori își deschid morții fereștile…
3. În grădină
de Dimitrie Anghel
Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde …
Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,
Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.
Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă:
Parcă-mi arunc-o floare roșă o mână albă de fantasmă,
Ș-un chip bălan lâng-o fereastră răsare-n fulger și se strânge …
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.
Ca nalba de curat odată eram, și visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale …
Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale!
4. Dureri ascunse
de Dimitrie Anghel
Sunt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare,
Mai sunt și ochi ce plâng în noapte și-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai știe?
Cine-a-nțeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?
Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Și totuși veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioși, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, și azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…
Ca ei, ții minte, stam alături…Dar tu nu poți să mai ții minte:
Ochii închiși nu mai visează și foile ce mai-nainte
Erau o floare roșie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viața re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.
Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieții care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?…
5. Macii
de Magda Isanos
Ardeau ca niște facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Își înălțau râzând zglobii
obrazul roșu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi brațele de floare
învăpăiată și plăpândă.
Și m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rămânea,
atât de singur și pustiu
în urma mea.
Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toți macii mei s-au scuturat
ca niște lacrimi pe parchet.
6. Nu vă scuturați, florilor
de Magda Isanos
Nu vă scuturați, florilor,
ascultați-mă bine, surorilor.
Toamna-i departe;
departe-al clopotelor cântec, de moarte.
Să ne rugăm, numai, lumina
atotputernică-n cer să țină.
Alai oprit în mersul lui, grădina,
să nu răspundă morții când o să vină…
Să nu răspundem visului rău,
care vâslește deasupra noastră mereu…
7. Toporași
de Magda Isanos
Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parcă-ar fi venit întâia oară.
Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să văd ce flori au răsărit
în parcul vast și gol de lângă noi.
De mult nu mă-ncercase așa dor
de viață și călcam nerăbdătoare;
simțeam cum se-nfioare sub picior
pământul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au părut încântători –
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
(trecusem până-atunci de-atâtea ori
pe lângă ei și nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spălat),
cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.
Pe urma-am dat de toporași lângă-un stejar
erau așa de-albaștri, delicați –
ca niște firmituri lăsate-n dar
de primăvară, printre pomi-ntunecați.
M-am aplecat cu inima bătând,
dar când era să-i rup, nici eu nu știu
de ce și cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.
Și m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseală fericită-n pași,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporași.
8. Floriile
de Vasile Alecsandri
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Și ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
9. Flori de paște
de Duiliu Zamfirescu
La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roșește
Când sărută
Dintr-o cută
Sânul ce-l adăpostește.
Prin grădini a pus o fee
Gardurile-n azalee,
Casele învolburate
În ciorchine
De glicine
Pe balcoane aninate.
Dimineața ideală
Râde-n floarea de migdală,
Tinerețea stă în cale,
Întrupată
Într-o fată
Cu un coș de portocale.
Vin, Bălcescule, din somnul
Adormiților în Domnul,
Să vezi firea cum renaște:
Totul cere
Mângâiere
Pentru florile de Paște.
Unde ești, în care floare
Clipa ta nemuritoare
Și-a luat ființă nouă?
Care plantă
Elegantă
Poartă sufletu-ți în rouă?
Căutând urmele tale,
M-am oprit la Monreale.
De sub vechile morminte
Se ridică
Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.
10. Iubiți cu toții
de Matilda Cugler-Poni
Pasările cântă pe crengi înverzite,
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori,
Tainic trec prin aer șoapte fericite,
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr’de nori.
Dulce primăvară, drag vis de iubire!
La zâmbirea-ți blândă, iarna a plecat,
Cât era de lungă, plină de jălire…
Dar tu ești în lume, răul s-a uitat.
Ce-mi vorbești tu încă de chinuri trecute,
Inimă nebună, uită de dureri
Și de-acele zile în lacrimi pierdute.
N-are primăvara mii de mângâieri?
N-auzi cum șoptește fiecare floare?
„Amorul domnește acum pe pământ.
O, iubiți cu toții! grabnic frunza moare,
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt”.
Poezii despre trandafiri, roze, crini și crizanteme
Trandafirii, crinii și crizantemele sunt prezențe constante în lirica românească: florile pot fi semne de iubire, de bucurie sau de trecere a timpului.
11. Rondelul marilor roze
de Alexandru Macedonski
Mari roze bogate și grele
Abia mai pot capul să-și țină
De luxul ce poartă pe ele,
Scăldate-n albastra lumină.
Miresme plutesc prin grădină,
Iar roua deșiră mărgele
Pe roze bogate și grele,
Ce-abia mai pot capul să-și țină.
Avântul simțirilor mele
Mă duce-ntr-o sferă senină
De ceața lumeștilor rele,
În care, pe frunte-mi se-nclină
Mari roze bogate și grele.
12. Rondelul beat de roze
de Alexandru Macedonski
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur
E beat și cerescul azur,
Și zâzâie, beată, albina.
Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. –
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur.
Dar iată… — A mea nu e vina… –
Chiar eu, în gentil trubadur,
Visând, lângă-al apei susur,
Mă schimb, așteptându-mi regina… –
De roze e beată grădina.
13. Rondelul rozelor de august
de Alexandru Macedonski
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.
Pe-atunci eram falnic avânt…
Priveam, dintre oameni, spre stele; –
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Și tot parfumate și ele.
Zadarnic al vieții cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, — mai sunt.
14. Rondelul crinilor
de Alexandru Macedonski
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici, –
Potirele lor au fanatici –
Argint din a soarelui pară.
Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici.
În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară
În crini e beția cea rară.
15. Rondelul crizantemei
de Alexandru Macedonski
O crizantemă în mișcare
E-mpărăteasa strălucită
Printre roșatica-nserare
Peste grădină răspândită.
Minune-abia închipuită,
Și mai mult mică decât mare,
O crizantemă în mișcare
E-mpărăteasa strălucită.
Îi este fața zugrăvită
Spre-a fi aceeași arătare
De tinerețe neclintită,
Ș-a fi crezută de oricare
O crizantemă în mișcare.
16. Rozele
de Ștefan Octavian Iosif
De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anișoara…
Le-a strîns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara…
Le cercetează tremurînd,
Nedumerită, mititica,
De ce s-au stins așa curînd?
Nu le făcuse doar nimica…
Și gîndul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atîta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mîndrelor petale…
Acum, cu drag, le-adună iar.
O, de-ar putea, le-ar da ființă!
Dar izbucnește-n plîns amar
Văzând că e cu neputință…
Sărman copil neștiutor
Ce plîngi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară…
17. Povestea rozei
de Veronica Micle
Dumnezeu vrând să-ncununeze
De cununi această lume
Flori cu brațul său cel sfânt
A semănat pe pământ;
Și menind pe fiecare
Floare mică, floare mare,
Ca să poarte-n sânul lor
Un simbol strălucitor,
A zis rozei: floare dalbă
Înflorind tu să fii albă,
Și corola ta să fie
Semn de nevinovăție.
Dar când fu ea să-nflorească,
Sânul să și-l dezvelească
La ea omul a privit
Și ea-ndată s-a roșit…
Și de-atunci sub cer, sub stele,
Când dalbe floricele
Se-nroșesc fără de știre
Sub viclenele lui priviri.
18. Trandafiri
de Octavian Goga
Nemângâiete flori bolnave,
Voi, albi și galbeni trandafiri,
V-a scris o jalnică poveste
Ursita ne’nduratei firi.
Cum tresăriți voi când vă paște,
Cu ochi flămânzi, păgânul gând,
Și câte patimi vă-nfioară
Nevinovatul trup plăpând.
Păcate negre dorm în pieptul
Pe care-o mână rea v-a pus,
Și să roșiți voi de sfială
Nu v-a dat dreptul Cel de Sus.
19. O rosă veștejită
de Matilda Cugler-Poni
Când greua mea durere,
Când viața-mi s’a sfîrși,
Pe inima mea mortă
O roșă veți găsi:
O rosă veștejită;
Dar’ să nu mi-o luați,
E tot, ce ieu cu mine,
Cu dînsa mă ‘ngropați!
În zilele trecute,
Zile de fericire,
Eu am primit printr’însa
O dulce, dulce scire.
Pe inima-mi ferbinte
Sîrman’ a veștejit:
Cât am scăldat’ o în lacrimi,
Dar’ n’a mai înflorit.
20. Amor de iarnă
de Cincinat Pavelescu
În trandafirul desfrunzit
O roză palid a-nflorit:
E cea din urmă și e, poate,
Cea mai suavă dintre toate.
O simți că n-are să rămâie
Pe ramuri prinsă zile-ntregi.
Octombre-i rece și-o mângâie
Cu raze stinse și pribegi.
S-ar scutura la cea mai mică
Din adierile de vânt;
Când o privesc parcă mi-e frică
Să-și ningă floarea pe pământ.
Melancolia bietei roze
Adesea inima-mi sfâșie;
Copilă, n-o privi! Sărmana
E chiar iubirea mea târzie!
Poezii romantice despre flori și iubire
În poezia romantică, o floare albastră, o roză dăruită sau nuferii de pe lac devin imagini ale iubirii și ale dorului.
21. Într-o grădină
de Ienăchiță Văcărescu
Într-o grădină
Lâng-o tulpină
Zării o floare, ca o lumină;
S-o tai, se strică,
S-o las, mi-e frică,
Că vine altul și mi-o rădică.
22. Floare-albastră
de Mihai Eminescu
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
23. De-aş avea
de Mihai Eminescu
De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;
De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;
De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.
24. Atât de fragedă…
de Mihai Eminescu
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
25. Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
26. Romanță (De-aș fi, iubito, gingașa floare)
de Vasile Alecsandri
De-aș fi, iubito, gingașa floare
Ce crește-n vale, lângă pârău,
Aș da și roua și mîndrul soare
Pe-o rază dulce din ochiul tău.
De-aș fi, iubito, pasărea mică
Ce printre frunze saltă ușor,
Pe-a tale brațe stând fără frică,
N-aș vrea în lume ca să mai zbor.
De-aș fi, iubito, vântul de seară,
Eu nici o floare n-aș îngâna,
Ci cât e noaptea de primăvară
Pe sânu-ți fraged m-aș legăna.
De-aș fi, iubito, îngerul care
Te-adoarme noaptea cu glasul său,
Ți-aș fura tainic o sărutare
Și-n cer te-aș duce pe sânul meu.
27. La o floare
de August von Platen-Hallermünde (traducere de Ion Pillat)
Prin molizi sus în pustietate
Te găsesc, o, floare, așa târziu?
Vânturi aspre bat neînfrânate,
Ghețurile iernii când le știu.
Peste munți fâșii se lasă ceață
După care soarele s’a stins,
Când pe plaiuri pasul meu se’nalță
De o lăuntrică dorință’mpins.
Călătorului mi te-a trădat parfumul,
Luciul alb ce le împodobea:
Ce noroc că altul, tot pe drumul
Meu, nu te-a văzut ca să te ia.
Vrut-ai tu s’aștepți cu-a ta mireasmă
Până’n loc de liniște să vin?
Înflorești făr’de răsad și casnă
Tocma’n codrul cel de iarnă plin?
Vrednică-i târziu găsita floare
Să o lege un tânăr de-al său viers,
Gloriei asemuind-o care
Tot mai crește când atâtea ni s’au șters.
28. Să pot întinde mâna…
de Veronica Micle
Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,
Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
29. Sunt lăcrimioarele-nflorite…
de Veronica Micle
Sunt lăcrimioarele-nflorite
Și când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Și-mi amintesc vremile-acele
Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Și când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.
Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele –
În vânt sunt toate spulberate,
Simțirea ta, vremile-acele!
30. Albăstrelele
de Veronica Micle
Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Și-n a dimineții farmec soarele cu drag privesc;
Fermecați de-a lor privire și cuprinși de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.
Prin frunzișul des și verde se aud frumoase cânturi
Fluturașii stau și-ascultă legănați de blonde vânturi –
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Și-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!
Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturașii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ș-o părere,
Păsările nu mai cântă și frumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iarăși singurele.
Poezii despre viorele, flori de câmp și primăvară
Florile de câmp, cireșii înfloriți și primele viorele sunt întâmpinate de poeți ca semne ale reînnoirii. Printre versuri se află și o scurtă rimă populară potrivită copiilor.
31. Sonet (A revenit frumoasa primăvară)
de Alexandru Vlahuță
A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninși de-atâta floare;
Dorinți copilărești, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară…
Iubire e în razele de soare,
Și farmec în a codrului fanfară,
Și visuri dulci în liniștea de sară;
În cer și pe pământ e sărbătoare.
Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumusețea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!
Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.
32. Primăvară (În iarba verde…)
de Cincinat Pavelescu
În iarba verde stau lungit…
Miroase aerul a floare;
O toropeală-adormitoare
Mă fură-ncet. Sunt fericit!
E umbră, pace și răcoare,
Un vânt ușor și liniștit,
Mângâietor, sărută nucul…
E umbră, pace și răcoare,
Ce clar, departe, cântă cucul;
Un dor de viață negrăit
Din om și fire se desprinde.
Dac-aș putea în brațe-aș prinde
Întregul zării nesfârșit.
Și toată seva primăverii
Prin mine vraja și-o propagă.
Sub caldul ei, așa de dragă
Mi-e pacea limpede a serii.
Și fiecare fibră-n mine
Mai tânăr și mai viu tresaltă…
Pricep latenta simfonie
A firelor-de iarbă-naltă
Pe care vântul le mlădie
Și le sărută și le-apleacă,
Când spre pădure vrea să treacă.
Ca floarea umedă sub rouă,
Nădăjduiesc o viață nouă.
Și, cum prin frunze tainic moare
Amurgul serii auriu,
Din umbră, o privighetoare
Îmi cântă strofele ce scriu!
33. Spre primăvară
de Ștefan Octavian Iosif
Vor înflori curînd
Pe coastă merii,
Și va suna curînd
Ceasu-nvierii.
Schimba-va bruma grea
În strop de rouă,
Ca să răsfrîngă-n ea
O lume nouă:
Un cer așa senin
Cum nu mai fuse —
Uita-vei orice chin
Din zile-apuse…
— Un flutur dă ocol
Cătînd o floare.
Dar bate-așa domol
Din aripi… moare…
De ce te prind fiori?
Ce gînd te paște?
— Vezi tu, e trist să mori
Cînd tot renaște!…
34. April (Streșinele se dezgheață)
de Ștefan Octavian Iosif
Streșinele se dezgheață,
Picură mărgăritare…
Ce de lume! Ce de viață!
Și ce larma-asurzitoare!
A întinerit natura;
Negustorii zdrențuroși
Țipă cît îi ține gura:
— Hai la ghiocei frumoși!
În mansardă locuiește
Un artist. Băiat sărac,
De un ceas se chinuiește
Ca să vîre ață-n ac.
Și cîrpindu-și, biet, cum știe
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie…
Bine ai venit, april!
35. Primăvara (Cu făptura ei de floare)
de Panait Cerna
Cu făptura ei de floare
Și cu daruri noi,
Veșnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Văl de argint ea are norii
Albi și subțirei.
Naltă, mândră, stă-n picioare
În rădvan domnesc…
Gingaș chip de fată are
Brațul voinicesc.
Viu strunește-n aer zâna
Roibi hrăniți cu jar;
Cai de vânt, scăpați din mâna
Cruntului Ghenar.
Bubuind înaintează
Pe un pod de nori,
Până iese-n drum de rază
Străjuit de flori…
La rădvanul ei, în soare,
Să privești nu poți!
Ard la osii pietre rare
Fulgere la roți.
Ferecați de caru-i de-aur
Vin, în pas zorit,
Crivăț cel nebun și Faur
Cel neisprăvit.
Ea-și privește cu mândrie
Prinșii de război
Chiuie de bucurie
Roibilor apoi…
Și rădvanul de lumină
Trece scăpărând
Brazi și palteni i se-nchină,
Freamătă pe rând;
Apele i-aruncă perle,
Când o simt trecând;
Grauri se rotesc, și mierle
O petrec cântând.
Fulgeră din zbor…
Sub roate Ia ce-i slab sau mort:
Sfarmă crengile uscate,
Rupe-al iernii tort.
Năruie pe unde trece
Cuiburile vechi
Și cu sufletul petrece
Tinere perechi.
Peste ochii lor adie
Văluri de colori;
De la sânul ei, zglobie,
Le aruncă flori…
Flori de rug, flori de zăpadă,
Zboară-n lunci mereu
Ah, și una fu să cadă
Drept la pieptul meu!
Semn zeița face-n pripă
Roibilor să stea
Ah, și ei opresc o clipă
Drept la poarta mea!
Fii la noi binevenită
Tu, regina mea!
Mâi, de-acu, la noi, iubită,
Nu te depărta!
Ea mă mângâie, c-o mână…
Țineți-o, voi, sorți!
Mult nu poate să rămână:
Sunt și alte porți!
Dus cu sufletul aiure,
O petrec în văi,
Peste vârfuri de pădure,
Pe cotite căi…
Dintr-un timp se-nalță tare,
Urcă în tării…
După ea se iau în zare
Stol de ciocârlii.
Dar și zborul lor se curmă,
Și cântarea lor
Codrii verzi rămân în urmă,
Flori jelesc de dor…
Printre raze mii, nebuna
Se topește-n zbor
Păru-i fâlfâie totuna
Cu mătasea lor.
36. Vis
de Ana Conta-Kernbach
Sub hlamidă de zăpadă
Stă cireșul nemișcat,
Nu cumva să-i zboare floarea
Și cu visul minunat.
El se vede-n primăvara
Că-l alintă boare caldă,
Și că-n roua florii albe
Musculițele se scaldă.
37. Pentru flori de primăvară
din folclorul românesc
Haideți după viorele,
Că sunt frumușele;
Haideți după ghiocei,
Că sunt mititei.
38. Ce este fluturul
de Alphonse de Lamartine (traducere de Constantin Stamati)
Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Și pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă…
Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh.
Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare…
Iată soarta fericită fluturașului vremelnic,
Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește,
Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Și apoi, zburând în ceruri, acolo se liniștește.
39. Flori de seră
de Traian Demetrescu
Sunt flori uitate într-o seră,
Cum într-un suflet trist și gol
Rămân speranțele din urmă
Din risipitul stol…
Nici o femeie nu le-atinge,
Deși au cel mai blând parfum,
Nici cel puțin nu le omoară
În pagini de album.
Când umbre din apus, prin geamuri,
În jurul lor sfios se strâng,
Par niște ochi ascunși de lume,
Ce-n taina serii plâng…
40. Flori de dafin
de Traian Demetrescu
Pică florile de dafin,
Scuturate de furtuni,
Și picând, ca o ninsoare,
Fac pământului cununi.
Melancolic, pe fereastră
Mi-arunc ochii către ele,
Și privindu-le, le-aseamăn
Cu iluziile mele.
Flori de toamnă, flori uscate și amintiri
Ultima înflorire, petalele pierdute și parfumul care rămâne în memorie sunt imagini melancolice, întâlnite adesea în versurile despre frumusețea trecătoare.
41. Crizanteme
de Dimitrie Anghel
Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă…
Înc-un mănunchi, și cîte visuri și primăveri — cîtă ruină !
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brîndușe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, și cum trec toate pîn’ vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă.
Și-mbrățișați alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mîndra lui beteală.
42. După ploaie
de Dimitrie Anghel
S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere:
Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume
Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere ;
Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.
Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul…
— Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul?
În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul…
— Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.
Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană,
Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,
Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.
Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,
Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.
Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine,
Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,
Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.
43. Cântec (Florile uscate)
de George Topîrceanu
Florile uscate
Care-mi stau în glastră,
Florile uscate
Știu povestea noastră.
Într-o dimineață
Le-ai adus grăbită
Și-ntr-o dimineață
Ea mi-a fost iubită…
Și-a murit iubirea
Ca o floare-n glastră,
A murit iubirea
Înaintea noastră.
44. Toamna în parc
de George Topîrceanu
Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea strivește foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Și-ntr-o fină discordanță
Cu priveliștea sonoră,
Merg așa, cam la distanță,
El major și ea minoră…
45. Floarea din fereastră
de Ion Pillat
Pe geamul înserării văd o floare,
Tulpina ei e prinsă în pahar.
Stă legănată între cer și mare,
Păstrând minunii tainicul lor har.
Amurgul o atinge de departe:
Plăpândul chip adânc a tremurat.
De ce să-l plâng? S’a mântuit de moarte
Cu două veșnicii îngemănat.
46. În treacăt
de Ștefan Octavian Iosif
Pe țărm, acolo, mică și curată,
O casă cu ferești strălucitoare…
În glastre rîde floare lîngă floare,
Iar printre flori un alb profil s-arată…
Căpșorul blond întraurit de soare
Se razemă de mîna dalbă… Iată!
Doi vineți ochi în suflet mă săgeată:
Să fie numai o părere oare?
Mi s-a părut că-mi povesteau o rugă…
O sărutare le trimit din fugă,
Căci trenul zboară iar, bătu-l-ar focul!
Stau trist la geam… Departe-n văi se pierde
Căsuța albă cu podoaba-i verde…
…Și poate-acolo m-aștepta norocul!
47. Vis (cireșul sub zăpadă)
de Ana Conta-Kernbach
Sub hlamidă de zăpadă
Stă cireșul nemișcat,
Nu cumva să-i zboare floarea
Și cu visul minunat.
El se vede-n primăvara
Că-l alintă boare caldă,
Și că-n roua florii albe
Musculițele se scaldă.
48. Flori uscate
de Traian Demetrescu
Erați frumoase, mirositoare
Când v-am cules;
Dar vă uscarăți, ca tot ce-n lume
E mai ales.
Mi-aduc aminte că-n taina serii,
Într-o grădină,
Umblând alene v-am smuls atuncea
De la tulpină.
Ah! Era dulce parfumul vostru
Îmbătător
Ca o suflare din sânul unui
Înger de-amor.
Odinioară zilele mele
Erau senine,
Acum se pleacă subt greutatea
Multor suspine!
Ca voi pe câmpul vieții slabe,
Pălesc încet;
Iar eu din ele formez în taină
Un trist buchet.
Ca voi, la raza speranței blânde,
Încep să crească,
Și la furtuna decepțiunii
Să vestejească.
Erați frumoase, mirositoare
Când v-am cules;
Dar vă uscarăți, ca tot ce-n lume
E mai ales.
49. Vis vegetal
de Magda Isanos
Vreau, suflete, să mă dezbar de tine
și să trăiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale,
o viață fără rău și fără bine.
Departe, -ntr-o pădure de la munte,
când păsările toate-or face haz,
să mă trezesc cu soarele pe frunte
și lacrimile cerului pe obraz.
Și despletita ploaie să mă spele
de pulberea durerii de demult,
din care rădăcinile mi-am smult,
iar nopțile să-mi dea cercei de stele.
Luna cea plină vreau s-o cumpănesc
mirată-n lanțul crengii ca pe-un cuib.
De raze și de sevă să mă-mbuib,
ca tot deasupra altora să cresc.
Atunci mi-oi face ferecate strune
din ramurile mele și-am să cânt
doar bucuria fragedă că sunt;
pădurea-n jurul meu o să s-adune.
50. Trandafirul
din folclorul românesc
Am iubit un trandafir;
Dușmanii l-au pus la bir!
Nu l-au pus ca pe-un copil,
Ci l-au pus ca pe-un mazil.
El de frică s-a răznit
Și s-a dus la haiducit.
S-a dus, nene, m-a lăsat,
La toți pare bine-n sat,
Numai mie-mi pare rău
C-a fost puișorul meu.
Dar m-oi duce și eu, duce
Unde-i drumul în răscruce
Trandafirul să-l găsesc
Și de sânu-mi să-l lipesc,
Că de sân de s-a lipi
El mai bine a înflori
Și și-a plăti birul său
Vărsând rouă-n sânul meu!
Ce simbolizează florile în poezie?
Trandafirii pot exprima iubirea și frumusețea, dar și fragilitatea unei clipe. Lăcrimioarele apar în versurile Veronicăi Micle alături de amintirea persoanei iubite, iar macii Magdei Isanos impresionează prin culoare și viața lor trecătoare. Crinii sunt asociați cu delicatețea, iar crizantemele amintesc adesea de toamnă și de despărțire.
Dacă îți plac și alte poezii cu imagini din natură, poți citi colecția de poezii despre natură sau selecția de poezii de primăvară. Pentru textele literare clasice, biblioteca digitală Wikisource oferă și alte ediții care pot fi citite online.
Mic glosar de termeni poetici
- Ghințiană – plantă de munte, cu flori adesea intens colorate.
- Stânjenel – floare de grădină cunoscută și sub numele de iris.
- Cicoare – plantă cu flori albastre, întâlnită și pe marginea drumurilor.
- Romaniță – nume popular pentru mușețel sau alte plante asemănătoare.
- Nufăr – plantă cu frunze plutitoare și flori care cresc la suprafața apei.
- Glastră – vas pentru flori, adesea pus la fereastră.
- Crin – floare parfumată, frecvent folosită în poezie ca imagine a delicateții.
- Rondel – poezie cu versuri care se repetă după o structură fixă.
- Hlamidă – mantie largă, uneori folosită ca imagine a unei ținute împărătești.