Primăvara aduce păsările călătoare înapoi, deschide mugurii și schimbă înfățișarea câmpiilor. În această selecție de 100 de poezii de primăvară vei găsi versuri despre flori, grădini, ploaie, păsări, începutul lunii martie și bucuria revenirii soarelui.
Primele 65 de poezii sunt ale autorilor români, începând cu pastelurile și poemele îndrăgite. Ultimele 35 vin din literatura universală, în traduceri istorice în limba română. Poeziile sunt grupate tematic, iar indexul de mai jos îți permite să ajungi direct la fiecare titlu.
Cele mai frumoase poezii românești de primăvară
Poezii celebre despre întoarcerea păsărilor, verdeață, flori și bucuria primăverii.
Descoperă și antologiile de poezii de toamnă și poezii de iarnă.
1. Oaspeții primăverii
de Vasile Alecsandri
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”
În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.
Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!
2. Vestitorii primăverii
de George Coșbuc
Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi
Veniți cu bine!
De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-ați lăsat? Nu v-a fost dor
De țara voastră?
N-ați plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi ați cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-ați adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-ați spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Și-acum veniți cu drag în țară!
Voi revedeți câmpia iară,
Și cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aș vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Și nopțile cu poezie
Și vânturi line, calde ploi
Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi!
3. Rapsodii de primăvară
de George Topîrceanu
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Șiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngerași,
Cu alai
De toporași.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le lași?
Se-nalță abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperișuri veștede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Și ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorțite se deschid,
Să intre-n casă soarele și vântul.
De prin balcoane
Și coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuți ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Și din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creștet, vălul subțirel de floare.
Că s-a trezit așa de dimineață
Cu ramuri albe — și se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viață
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Și-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
Soare crud în liliac,
Zbor subțire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele și urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri și poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Lași în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălți albastre și-nsorite
De omăt topit abia,
Și pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Și pornești departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Așternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îți îndreaptă an cu an
Pasul tainic și te mint
Spre ținutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te oprești
Și doar pasul tău ușor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărătești
Peste albele stihii…
Primăvară, unde ești?
4. Primăvară (După-atâta frig și ceață)
de George Topîrceanu
După-atâta frig și ceață
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheață
Nasul și picioarele!
Cu narciși, cu crini, cu lotuși,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuși
Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieșit un pui de muscă
Să-și usuce labele.
Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.
Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoși se iau la sfadă
Nu știu din ce cauză.
Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moțul roșu îi atârnă
Moale ca un ciucure.
Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.
Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.
Dar acum l-a prins potaia
Și-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.
Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!
5. Sfârșitul iernei
de Vasile Alecsandri
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
6. La mijloc de codru des
de Mihai Eminescu
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș
La voiosul luminiș,
Luminiș de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de lună și de stele
Și de zbor de rândunele
Și de chipul dragei mele.
7. Concertul primăverii
de George Coșbuc
Chiar acum din crâng venii
– Și c-o veste bună!
Iarăși e concert, copii;
Merg și eu, și tu să vii,
Mergem împreună.
Vrei programă, lămurit?
Stai puțin să caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte țări venit
Va cânta din flaut.
Cântăreața dulce-n grai,
Cea numită „perla
Cântăreților din mai“
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.
Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei“
Corul dintr-u fag înalt.
Vor cânta-n sopran și-n alt
Graurii câmpiei
Turturelele-n tenor,
Și-alte voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,
Voci de gaițe cari fac
Să scoboare ploaia,
Și-ntr-o scoarță de copac
O să bată tica-tac
Tactul gheunoaia.
Iar naționale-apoi,
Cobze și-alte hanguri,
Glas de fluier și cimpoi
Pitpalaci și cintezoi
Și-un taraf de granguri.
Se vor pune-apoi pe joc
Până chiar și surzii,
Când vor prinde dintr-un loc
Să ne cânte hori cu foc
Din tilincă sturzii.
Vom cânta și noi ce-om ști,
Cântece din carte.
Și, de va putea veni
Vântul, și el va doini,
Că e dus departe.
Cine-i contra, să-l vedem,
Ca să-l știe soții!
De-aveți chef, tovarăși, blem –
Ura-n cer! Cu toții-avem,
Mergem dar cu toții!
8. Cântec de primăvară (Înfloresc grădinile)
de Ștefan Octavian Iosif
Înfloresc grădinele,
Ceru-i ca oglinda;
Prin livezi albinile
Și-au pornit colinda…
Cîntă ciocîrliile
Imn de veselie;
Fluturii cu miile
Joacă pe cîmpie.
Joacă fete și băieți
Hora-n bătătură —
Ah, de ce n-am zece vieți
Să te cînt, Natură!
9. Dimineața (Zori de ziuă se revarsă)
de Vasile Alecsandri
Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură,
În curând și el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit.
El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară
Și cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediței și viorele, brebenei și toporași
Ce răzbat prin frunze- uscate și s-arată drăgălași.
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii
Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii.
Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la pășune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Și o blândă copiliță, torcând lâna din fuior,
Paște bobocei de aur lâng-un limpede izvor.
10. Lunca din Mircești
de Vasile Alecsandri
Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând.
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.
Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.
El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.
Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.
Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.
O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!… stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.
Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător.
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.
Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!
11. Primăvara (Un aer călduț…)
de Magda Isanos
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripa de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lăsă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spun a pârâului unde
Îl cânta tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și câtă la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
12. Sonet (A revenit frumoasa primăvară)
de Alexandru Vlahuță
A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninși de-atâta floare;
Dorinți copilărești, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară…
Iubire e în razele de soare,
Și farmec în a codrului fanfară,
Și visuri dulci în liniștea de sară;
În cer și pe pământ e sărbătoare.
Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumusețea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!
Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.
Poezii românești despre flori, copaci înfloriți și natură
Grădini în floare, ploi, crânguri și peisaje de primăvară, de la pasteluri la poezii mai melancolice.
13. Primăvara (Sub flori de măr)
de Alexandru Macedonski
Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunți suferitoare,
Oh! ningeți, albe flori de măr.
Sub liliac
Sunt paseri dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitați, dormiți sub liliac.
Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocență răpitoare:
Amanți cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.
Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Și-n umbra lui îmbătătoare
Trecutul naște ca o floare
Ah! de-aș muri sub nucul lat.
14. Balul pomilor
de Dimitrie Anghel
Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,
Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.
Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.
Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.
15. Florile
de Dimitrie Anghel
De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească,
Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de romanițe.
Sfiala care urcă-n fața fecioarelor cînd vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mîhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă cîte-o minune, — ici scînteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stînjenel se joacă…
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!
Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pămîntul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, cînd trece prin grădină vîntul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!
16. Floriile
de Vasile Alecsandri
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Și ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
17. Aprilie
de George Topîrceanu
Baloane mari de spumă albă prin grădini
(Și zarzărul, și vișinul, și perii)
Stau gata să se-nalțe din tulpini
Spre cerul primăverii…
Caisul nostru s-a gătit la poartă
Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi,
Și cu zulufi de floare la urechi,
Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.
Pe strada mare,
Ies flori înalte la plimbare
În rochii de sezon, ușoare,
Cu toate că-i o vreme așa de schimbătoare.
Ah, fetele — și mai ales cucoanele —
Când vine primăvara
Sunt dulci și colorate ca bomboanele!
Pe cea care-a trecut o cheamă Clara,
Fiindcă are
Ochi albaștri tare,
Și gura ei cu rouge ca de coral
Surâde vertical…
Un mic vârtej, copil al Neființei,
De-a curmezișul străzii rătăcit,
Nebun în jurul lui s-a răsucit
Să-și prindă coada galbenă cu dinții.
Departe, în azurul dintre nori,
S-arată bifurcat pe cer
Un șir subțire de cocori,
O escadrilă de pe vremea lui Homer…
18. Primăvara (Ana Conta-Kernbach)
de Ana Conta-Kernbach
Sunt priviri de primăvară printre cetele de nori,
Năzuinți se-nfiripează,
Gândule,
Pe unde-mi zbori?
Glia,mama tuturora își întinde-a lene brațul
Flori să-i picure lumina
Să-i astâmpere
Nesațul.
Iar zăvoiu-ncet tresare de sub gluga-i arămie.
Framântruile de viață
El le simte
Cum învie.
Viitorul roi de fluturi și miresmele de flori
Toate-acum se-nfiripează
Din îndemnuri
Din fiori.
Iar din cuibul singuratec ce pustiul înconjoară
Dor de viață se răsfiră,
Spre el tinde
O cocoară.
Din încătușarea gheții fug șuvoaiele vorbareți
Și s-alungă și se-ndeamna
Printre stâncile
Hrapareți.
Ce te iei tu pe-a lor urmă, gândule nesocotit?
Lor în față, veșnicia!
Tu de-o clipă
Ești robit.
19. Rondelul crinilor
de Alexandru Macedonski
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici, –
Potirele lor au fanatici –
Argint din a soarelui pară.
Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici.
În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară
În crini e beția cea rară.
20. Furtuna primăverii
de George Coșbuc
Precum aduce-n sîrg cu sine
Spre țara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oștiri străine,
Așa vedeam un vînt grăbit
Cu norii după el cum vine.
Urlînd le cîrmuia cărarea
Purtîndu-i în năvală orbi,
Părea că varsă-ndepărtarea
Și mii de lupi și mii de corbi
De-a valma să-nspăimînte zarea.
Silit-au codri mari să mugă
Și-n turn, de unde-i supăra
Al clopotelor cînt de rugă,
Trăsniră, și-un potop era
Urgia ce-au făcut-o-n fugă.
Cu ei o noapte-nfricoșată
Ca iadul peste văi trecu:
Dar însăși parcă-nspăimîntată
De-atîta spaimă ce făcu,
De-abia veni, pierind deodată.
S-a dus cum a venit. Departe
Spre-adîncul orizont s-a dus
Și spaime-acum pe-acolo-mparte.
Și iar s-a luminat pe sus
Și rîde soarele lui marte!
21. Primăvară (În iarba verde…)
de Cincinat Pavelescu
În iarba verde stau lungit…
Miroase aerul a floare;
O toropeală-adormitoare
Mă fură-ncet. Sunt fericit!
E umbră, pace și răcoare,
Un vânt ușor și liniștit,
Mângâietor, sărută nucul…
E umbră, pace și răcoare,
Ce clar, departe, cântă cucul;
Un dor de viață negrăit
Din om și fire se desprinde.
Dac-aș putea în brațe-aș prinde
Întregul zării nesfârșit.
Și toată seva primăverii
Prin mine vraja și-o propagă.
Sub caldul ei, așa de dragă
Mi-e pacea limpede a serii.
Și fiecare fibră-n mine
Mai tânăr și mai viu tresaltă…
Pricep latenta simfonie
A firelor-de iarbă-naltă
Pe care vântul le mlădie
Și le sărută și le-apleacă,
Când spre pădure vrea să treacă.
Ca floarea umedă sub rouă,
Nădăjduiesc o viață nouă.
Și, cum prin frunze tainic moare
Amurgul serii auriu,
Din umbră, o privighetoare
Îmi cântă strofele ce scriu!
22. Zori de primăvară
de Ion Pillat
Cu vălu-i roz pe ceruri azurii
A-ncremenit aerian migdalul -—
Sineala golfului își frânge valul
Molatec peste scoici trandafirii.
E-atât de clar văzduhul că nu știi
Ce proaspăt vis și-a limpezit cristalul:
Balcicul își descoperă tot malul
Și-n soare norii se topesc fâșii.
Pe plaja potopită de lumină
Un turc bătrân vopsește un caic,
Pescari cârpesc năvod cu plasă fină.
Și piersicul, ieri gol, e azi în floare!
Pe când —petală albă tot mai mic
În zări catarg cu pânze stă pe mare.
23. Sonet (Vrăjit, tot șesul clocotește-n soare)
de Alexandru Vlahuță
Vrăjit, tot șesul clocotește-n soare,
Și-i zvon e nuntă mare-n lumea mică:
O pulbere de glasuri se ridică
Din mii de guri, un templu-i orice floare.
Tu n-ai iubit, nu știi ce va să zică
Puterea asta-n veci renăscătoare.
Și totuși o presimți, căci visătoare
Te strângi de brațul meu, parcă ți-e frică;
Clipești, și buzele, nesărutate,
Îți tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
Și inima neliniștită-ți bate…
În jurul tău palpită-ntreaga fire;
Iar florile-s așa de parfumate,
Că-n clipa asta tu respiri iubire!
24. Iubiți cu toții
de Matilda Cugler-Poni
Pasările cântă pe crengi înverzite,
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori,
Tainic trec prin aer șoapte fericite,
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr’de nori.
Dulce primăvară, drag vis de iubire!
La zâmbirea-ți blândă, iarna a plecat,
Cât era de lungă, plină de jălire…
Dar tu ești în lume, răul s-a uitat.
Ce-mi vorbești tu încă de chinuri trecute,
Inimă nebună, uită de dureri
Și de-acele zile în lacrimi pierdute.
N-are primăvara mii de mângâieri?
N-auzi cum șoptește fiecare floare?
„Amorul domnește acum pe pământ.
O, iubiți cu toții! grabnic frunza moare,
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt”.
25. Ploaie de primăvară
de Ion Luca Caragiale
I. Pastel optimist
Când plouă lin în primăvară,
Toți zic: „Să dea Domnul să dea!”
Și de te culci pe prispă-afară,
Mai vezi pe cer și câte-o stea…
E cald, și ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura-i toată un pupat.
Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarnă grea,
Se pup’ brabeți cu gălăgie,
Și iată și o rândunea…
Și-o barză calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.
Când plouă toate germinează,
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi.
În țarini grâul încolțește,
În dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveselește
Pe orice frunză e un strop.
Și soarele o caldă rază
Trimite pe furiș prin nori;
Iar flori și pasări ca să-l vază
Se-nalță, zboară către zori.
II. Pastel pesimist
Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceața grea pe-afară
Pe cerul sumbru nici o stea.
E frig… și apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăștinoasă
Și codrul doarme întristat.
Sunt triști și corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.
O barză, cu pas de măsură,
Sosește ca explorator…
Și plouă… plouă…-n bătătură,
Pustiu… Departe pleacă-n zbor.
Tot plouă, plouă, inundează…
Mai vin și ape din zăpezi,
Umflate apele spumează,
Torente curg din codri verzi.
În țarini grâul putrezește,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăcește,
Mălai, făină, nu e strop.
Și soarele o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus și fără zori.
26. Primăvară rurală
de Ion Minulescu
Primăvara, fată mare,
A sosit în sat la noi,
Ca un cântec de cimpoi
Într-o zi de sărbătoare…
A picat azi-dimineață
Și, abia intrată-n sat,
Satul tot s-a deșteptat
În parfum de izmă creață!…
Primăvara, fată mare,
Vine-n fiecare an
În pantofi de magheran,
Dăruiți de Sfântul Soare…
Și de’ndată ce-și arată
Fecioria-mprospătată,
Toți în jurul ei fac roată!…
Toți copiii
Și bătrânii
Își umflă, la fel, plămânii
Și-și fac cruce de-așa fată ―
Doctoriță fără plată…
Îi deschid ferestrele
Să le-alunge boalele
Și dihonia din case…
O ridică-n osanale
Ca pe-o scară de mătase,
Până-n ceru-al șaptelea…
Și-apoi
O pornesc cu ea
Pe șosea,
Până la fântână-n vale,
Ca s-o spele pe picioare,
Fiindcă-n fiecare an
Când sosește-n sat la noi,
În pantofi de magheran ―
Primăvara, fată mare,
Toată-i plină de… noroi!
27. Primăvară inutilă
de Ion Minulescu
Sufocată de viața cu program
Și de-același „va urma” cotidian
Al savanților cu barbă, cu șoșoni și ochelari ―
Pedagogi și profesori octogenari
De algebră, geografie și pian ―
Primăvara
A izbit cu pumnu-n geam
Și-a fugit din pension
De la „Notre-Dame de Sion”.
I-am citit isprava-n calendar
Și-am pornit îndată după ea
S-o-ntâlnesc în Cișmigiu
Sau la Șosea,
Cum făceam alt’dată-n fiecare an,
Când eram și eu ca ea ― un licean
Cu frecvența cursurilor pe… trotuar…
Dar de data asta, nu știu cum,
N-am dat nici măcar de urma ei pe drum….
Poate n-am mai cunoscut-o eu…
Poate drumul ei și drumul meu
S-au schimbat de mult,
Și-acum
Nu mai fac același drum…
Sau pe drumul de la Ateneu
Până la Șosea
Și hipodrom
Primăvara n-a-ntâlnit în capitală nici un om
Să-i ureze ca pe vremuri „bun sosit”.
Și probabil că de ciudă în oglindă s-a privit,
Și-a dat seama c-a visat,
C-a spart geamul doar în vis
Și că visul evadării n-a fost vis adevărat!…
Primăvară, primăvară,
Inutila mea fecioară,
Nu cumva te-ai sinucis?…
28. Reînviere
de Ștefan Octavian Iosif
I
Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scînteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate…
Fugiți departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori și pînă seara,
Și vreau să cînt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.
Ca ciocîrlia ce-n văzduh s-avîntă,
Și-acolo-n cer se leagănă și cîntă
Pîn’ ce-amețește iar, căzînd pe lanuri;
Așa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalță sufletu-mi spre tine, Soare!
Și cade iar din slăvi amețitoare…
II
Iubesc, și-mi pare că-i întîia oară!
Un tainic dor de viață mă îmbie.
Simt inima bătîndu-mi tot mai vie
Atunci cînd eu credeam că vrea să moară.
Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veșnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decît odinioară…
Veghează în noi porniri de viață nouă
Și nici nu știm cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adînci izvoare…
De-acum pot chiar să mor… Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?…
Puteri dumnezeiești, osana vouă!
29. După ploaie (S-a dus furtuna-n zări)
de Dimitrie Anghel
S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere:
Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume
Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere;
Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.
Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul…
— Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul?
În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul…
— Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.
Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană,
Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,
Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.
Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,
Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.
Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine,
Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,
Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.
30. În dulcea lună mai
de Iacob Negruzzi
În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Și vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinți și chin
Vărs lacrimi de durere și mult amar suspin.
În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Și mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieții mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet și-l umplu de fiori.
În dulcea lună Mai când păsările cântă
Și armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoșat.
În dulcea lună Mai când dulci și calde raze
Din soare se coboară și totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Și-ndrept a mele gânduri spre recele morment.
31. Senin și furtună
de Iacob Negruzzi
Noaptea profundă
În ea cufundă
Pământul june, reînflorit,
Bolta senină
Blândă lumină
Varsă din sânul său aurit.
Și totul tace
Divină pace
Peste natură domnește lin,
Dar o furtună
Geme și tună
În al meu suflet sdrobit de chin.
Ah! Nici o rază
Nu luminează
Noaptea profundă ce m’a cuprins,
Inima-i ruptă
De lungă luptă
Ce-amor și ură crud au încins!
32. După furtună (sonet)
de Panait Cerna
Nu se mai luptă crengile-ntre ele,
La țărmuri barca nu se mai frământă-
Oștiri de valuri, ce sălbatec cântă,
Nu-și mai arată pumnii către stele…
Din nori apare luna, ca o sfântă,
Gonind din lume visurile rele…
Pădurile, cu stropi pe rămurele,
În strai de diamante se-nveștmântă.
În lung și-n larg – tăcere și lumină…
Natura se-oglindește-n ea, senină,
Uimită de schimbarea ei la față.
Al lumii geniu, împăcat cu sine,
Se odihnește-o clipă pe ruine,
Visând o nouă formă de viață.
Poezii scurte de primăvară pentru copii și adulți
Versuri concise, rime despre ploaie, flori și natură și poeme de câteva strofe.
Mai multe versuri accesibile găsești în colecțiile de poezii scurte și poezii pentru copii.
33. Vis
de Ana Conta-Kernbach
Sub hlamidă de zăpadă
Stă cireșul nemișcat,
Nu cumva să-i zboare floarea
Și cu visul minunat.
El se vede-n primăvara
Că-l alintă boare caldă,
Și că-n roua florii albe
Musculițele se scaldă.
34. Primăvară (În apa cerului…)
de Ion Pillat
În apa cerului de primăvară
Încearcă ramul solzi de frunze noi.
Câmpia-n urma omului ce ară
Își adumbrește valurile moi.
Nori albi par munții troieniți în zare,
Par turme albe pomii din livezi.
Un cuc în codru cântă a uitare
Vrăjind în amintire tot ce vezi.
35. Cântec de primăvară (Visând la ochii…)
de Cincinat Pavelescu
Visând la ochii dulci ai dragii mele,
Am aruncat, spre casa ei trecând,
Într-un mănunchi, albastre viorele
Și dorul meu turburător de gând.
Un stol de rândunici gălăgioase
L-au prins din zbor și-acum, în adevăr,
Îți bat în geamuri, vesele, să-ți lase
Amoru-n gând și florile în păr!
36. Întoarcere
de Magda Isanos
Acuma totul e altfel, chiar viața,
căci fără veste s-a făcut primăvară.
În prag un pom frumos o să răsară:
statura ta — și-n loc de soare, fața.
De bucurie, n-o să vorbim. O să-mi cadă
cartea din mână. Ziua scădea-va la geamuri.
Când ai plecat urma-ți vedeam pe zăpadă.
Astăzi te-ntorci. Frunzele toate-s pe ramuri.
Dragul meu, stai. Vrei să mănânci și ți-i sete.
Iată, m-aplec. Singură-ți scot încălțările.
Oare ești tu? Umbra-i a ta pe perete?
Poate mă-nșală ceasul târziu, așteptările.
Ca mai demult, m-așez la picioarele tale.
Tu povestești, noaptea afară-i deplină.
Stelele ies cu lucitoare paftale.
Luna coboară— lebădă albă-n grădină.
37. Dimineață de primăvară
de Magda Isanos
Început de primăvară. Câmpii,
peste care gâlgâie întâiul astru,
și ramuri palide, mișcându-se-n cer.
Acuma dimineața sărută fereștile.
Spun “viață”… și inima-mi bate deodată,
grăbită ca o pasere plină de spaimă.
Afară, noaptea de mart pălește cu-ncetul,
și arbori și turnuri răsar.
E ziuă și departe m-așteaptă lucrurile
și oamenii, cu-nțelesul lor bogat și tris.
Fiecare va avea în curând o umbră,
întunecată ca cele mai ascunse gânduri, o umbră.
Soarele va striga lumii: “Exiști”…
Și toate vor fi în ziua cuprinzătoare.
Chiar mormintele-n cimitirul de țară
vor fi ca niște mici grădini multicolore.
Lucruri. Voci de femei, aproape cântece.
Ferești deschise. Vrăbii pe-acoperiș. Drapele.
Cineva se ceartă. Lăptarul pune donița jos și zice:
“Bună dimineața, domnișoară Magda!”…
38. Cântec de primăvară (Vii să-mi bați iar în fereastră)
de Ștefan Octavian Iosif
Vii să-mi bați iar în fereastră,
Tânăr soare auriu,
Și zăpada de pe coastă
Fuge ca argintul viu.
Saltă gureșe șuvoaie.
Spumegate și zglobii.
Cântă cinteze-n zăvoaie
Și-n văzduhuri ciocârlii!
Ca zăpada care piere
După veacul iernii greu,
Piei și tu de-acum, durere,
Iarna sufletului meu!
Albe la fereastră, două
Crengi de măr mi-au înflorit:
Vino, primăvară nouă,
Vreau să uit c-am suferit…
39. Numai primăvara!
de Traian Demetrescu
Tristă-mi e simțirea când Natura pare
Jalnică, cernită:
Ca-ntr-o pânză neagră, ― neagră de-ntristare,
Doarme amorțită!
Nu văd iarbă verde pe câmpia ’ntinsă;
Pasere nu cântă;
Soarele revarsă o căldură stinsă
Din ’nălțimea-i sfântă!
Viscolul iernatic, cu suflarea-i rece,
La fereastră bate:
Lângă soba caldă, tristă vremea trece
În singurătate!
Cât doresc, O! Doamne, florile, câmpia,
Apele și țara!….
Ca privighetoarea cântă bucuria
Numai primăvara!
40. Amintire (S-alintă vânturi calde…)
de Ana Conta-Kernbach
S-alintă vânturi calde-n ramuri
Dezghioacă mugurii de foi,
Se simt fiori de primăvară,
Răsună-n aer cânturi noi.
Își mișcă lacul valuri calde
Iar gândurile taine-și spun,
Pe firea mea stăpân e doară
Tot ne-nduratul dor nebun!
În zare orașu-n sărbătoare.
Luminile s-aprind, se stâng…
În jur îndemnuri de iubire
El lângă mine… și eu plâng!
41. Cântece – VI (Primăvară, primăvară…)
de Octavian Goga
Primăvară, primăvară…
Zâmbetul întregii firi,
Dragoste de fluturi galbeni
Și de galbeni trandafiri.
Primăvară, primăvară…
Tremură luna bălaie,
Dorm doi pui de rândunică
Sub o strașină de paie.
În ungher, părăginită,
Doarme hârbul de ghitară –
Va mai fi și pentru tine
Primăvară?…
42. Vine ploaia
de George Coșbuc
Vine ploaia! Las’ să vie!
Da, ce-i bună ploaia știe,
Iarba arsă din câmpie
Las’ să vie! Las’ să vie!
Vine ploaia bine-mi pare
În gradina am o floare
Ploaia mi-o va crește mare
Vine ploaia! Bine-mi pare!
Vine ploaia, bine face!
Spicul plin de-acum se coace!
Spicului răcoarea-i place!
Vine ploaia, bine face!
43. Amiaza
de Dimitrie Anghel
E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.
În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în țernă iarăși își frînge trupul zvelt în două…
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă!
44. Un toporaș
de Iacob Negruzzi
Cufundat în suvenire
Pe câmp verde mă primblam
Și cu trista mea gândire
În trecut mă întorceam.
Cum la chinurile-amare
Din trecut mergeam gândind,
Pintre iarbă o mică floare
Văzui vesel răsărind.
Și perdut în cugetare
Toporașul am sdrobit
Dar deoadată cu ‘ntristare
L-am cules și l-am privit.
Toporaș sărmană floare
Spune, cum ai meritat
Așa tânăr în pcioare
Fără mil’ a fi călcat?
L’al meu pept, floare uscată
De acum afl’un adăpost
Căci ca tine sfărâmată
A mea inimă a fost.
Zâmbea veselă și jună
Viața dulce când perdui,
Cu’a mea inimă ‘mpreună
Biată floare plângi și tu!
Poezii de 1 Martie și început de primăvară
Versuri despre schimbarea anotimpului și revenirea căldurii după lunile de iarnă.
45. Cântec de martie
de Panait Cerna
A fugit din lume faur,
Trist și nejelit –
Cu săgețile-i de aur,
Martie l-a gonit…
Albi plutesc și roșii norii
Peste munți și chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei…
Gârlele și-ncep fanfara,
Și, pornind șuvoi,
Strigă-n lume: primăvara
A sosit la noi!
Ce gândești la vremuri duse
Și suspini mereu?
Lasă visele apuse,
Suflete al meu!
Uită lumile de stele,
Ce-au căzut pălind –
Bucură-te de acele
Care se aprind…
Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi…
46. Spre primăvară
de Ștefan Octavian Iosif
Vor înflori curînd
Pe coastă merii,
Și va suna curînd
Ceasu-nvierii.
Schimba-va bruma grea
În strop de rouă,
Ca să răsfrîngă-n ea
O lume nouă:
Un cer așa senin
Cum nu mai fuse —
Uita-vei orice chin
Din zile-apuse…
— Un flutur dă ocol
Cătînd o floare.
Dar bate-așa domol
Din aripi… moare…
De ce te prind fiori?
Ce gînd te paște?
— Vezi tu, e trist să mori
Cînd tot renaște!…
47. Primăvara (Neaua-n pământ ascunsu-s-au)
de Gheorghe Asachi
Neaua-n pământ ascunsu-s-au
Și ceriu-i făr de nori,
Se-nvăsc din nou iar arborii
De frunze și de flori.
De-acum nu cade turbure
Apa din stânci în văi,
Râul cu line murmure
Curge pre-a sale căi.
Că-s toate-aice trainice
Anul ne-arată chiar,
Stelile apuindu-se
Din nou în ceri răsar,
Și în căzuta epohă
Se-nnoiesc toate iar,
Dar cii ce-nghite tartarul
Mai mult nu mai răsar.
Ori cine dintre oameni
Ursita a întors,
Ca să nu taie Lahesis
Ce Atropo a tors?
O, nebunii fantastice
Dorirea a-și ținti
În cugete nesigure,
Având toți a muri!
Deșerte-s măgulirile
Ce trec preste pământ
Ca o săgeată repede
Pe aripe de vânt!
Deci, la ceresc repaosul
Ținteasc-al nostru dor,
Precum la dulcea patrie
Gândește-un călător!
48. Poporală
de George Coșbuc
Când geme și urlă și tună
În martie cerul cu ploi
Sosește-n stârnita furtună
Din nou primăvara la noi.
Ieri toată mânia naturii
Urlat-a-n văzduhul cu nori,
Iar astăzi copacii pădurii
Stau veseli cu proaspete flori.
Dar omul când fost-a sărmanul
Strivit de furtunile reci,
El nu mai re-nvie la anul,
Și nu mai dă muguri în veci!
S-au dus primăverile-i, toate,
Și iarna-l acopere grea,
Nici vânt și nici soare nu poate
Zăpezile frunții să-i ia.
Alte poezii românești despre primăvară
O completare cu flori, pomi, învierea naturii și întâlniri în anotimpul reînnoirii.
49. Rodica
de Vasile Alecsandri
Purtând cofiță cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunzori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii sămănători.
Ei cu grăbire îi sar în cale,
Zicând: „Rodică, floare de crin,
În plin să-ți meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!
S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!
Calea să-ți fie numai cu flori,
Și casa casă, și masa masă,
Și sânul leagăn de pruncușori!”
Cu grâu de aur ei o presoară,
Apoi cofița întreagă-o beu.
Copila râde și-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.
50. Romanță (De-aș fi, iubito, gingașa floare)
de Vasile Alecsandri
De-aș fi, iubito, gingașa floare
Ce crește-n vale, lângă pârău,
Aș da și roua și mîndrul soare
Pe-o rază dulce din ochiul tău.
De-aș fi, iubito, pasărea mică
Ce printre frunze saltă ușor,
Pe-a tale brațe stând fără frică,
N-aș vrea în lume ca să mai zbor.
De-aș fi, iubito, vântul de seară,
Eu nici o floare n-aș îngâna,
Ci cât e noaptea de primăvară
Pe sânu-ți fraged m-aș legăna.
De-aș fi, iubito, îngerul care
Te-adoarme noaptea cu glasul său,
Ți-aș fura tainic o sărutare
Și-n cer te-aș duce pe sânul meu.
51. Primăvara (Bine-ai venit din nou la noi)
de Duiliu Zamfirescu
Bine-ai venit din nou la noi
Surată primăvară,
Să mai răsune prin zăvoi
Teleanca turmelor de oi
Și cucul pierde-vară.
Bine-ai venit cu părul prins
În mărgăritărele,
Cu trupul pe sub sân încins
În volburate într-adins
Rochiți de rândunele.
Mireasă-n carul tău de flori
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cântători,
Vioarele-n privighetori
Iar cobza-n măcălendre.
Dai lumii sufletul senin
Și dor de poezie,
Dai chef de joc și de pelin
Și poate, un pahar cu vin
Nuntașului ce scrie.
52. Flori de paște
de Duiliu Zamfirescu
La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roșește
Când sărută
Dintr-o cută
Sânul ce-l adăpostește.
Prin grădini a pus o fee
Gardurile-n azalee,
Casele învolburate
În ciorchine
De glicine
Pe balcoane aninate.
Dimineața ideală
Râde-n floarea de migdală,
Tinerețea stă în cale,
Întrupată
Într-o fată
Cu un coș de portocale.
Vin, Bălcescule, din somnul
Adormiților în Domnul,
Să vezi firea cum renaște:
Totul cere
Mângâiere
Pentru florile de Paște.
Unde ești, în care floare
Clipa ta nemuritoare
Și-a luat ființă nouă?
Care plantă
Elegantă
Poartă sufletu-ți în rouă?
Căutând urmele tale,
M-am oprit la Monreale.
De sub vechile morminte
Se ridică
Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.
53. Luna lui maiu
de Duiliu Zamfirescu
Pe-aceiași bancă veche, stând trist și fără graiu
Te ved întoarsă iarăși frumoasă zi de Maiu;
Pe-aceiași bancă veche când stau tăcut și numer
Mizeriele strânse pe șubredul meu umer,
Me mir de se mai poate să am o zi de Maiu
În rătăcitu’mi traiu.
Cu primăvara caldă vin paserile duse,
Renasc tremurătoare speranțele apuse,
Prin aerul cel rece trec line adieri,
În cât de n’ai fi gârbov, betrân, sătul de lume,
Simțirea tinereții, cu dulcele ei nume,
Ai crede-o c’a fost ieri.-
Cu ochii plini de lacrămi, voioase rândunele,
Ve ved întoarse iarăși sub cerul terii mele,
Și prins de bucurie, aștept să ved cu voi
Cum tinerețea’mi vine și densa înapoi…
– Din om cele ce zboară, îmi spune-un glas din piept
Zadarnic se aștept.
54. April (Streșinele se dezgheață)
de Ștefan Octavian Iosif
Streșinele se dezgheață,
Picură mărgăritare…
Ce de lume! Ce de viață!
Și ce larma-asurzitoare!
A întinerit natura;
Negustorii zdrențuroși
Țipă cît îi ține gura:
— Hai la ghiocei frumoși!
În mansardă locuiește
Un artist. Băiat sărac,
De un ceas se chinuiește
Ca să vîre ață-n ac.
Și cîrpindu-și, biet, cum știe
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie…
Bine ai venit, april!
55. Toporași
de Magda Isanos
Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parcă-ar fi venit întâia oară.
Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să văd ce flori au răsărit
în parcul vast și gol de lângă noi.
De mult nu mă-ncercase așa dor
de viață și călcam nerăbdătoare;
simțeam cum se-nfioare sub picior
pământul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au părut încântători –
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
(trecusem până-atunci de-atâtea ori
pe lângă ei și nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spălat),
cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.
Pe urma-am dat de toporași lângă-un stejar
erau așa de-albaștri, delicați –
ca niște firmituri lăsate-n dar
de primăvară, printre pomi-ntunecați.
M-am aplecat cu inima bătând,
dar când era să-i rup, nici eu nu știu
de ce și cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.
Și m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseală fericită-n pași,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporași.
56. Nu vă scuturați, florilor
de Magda Isanos
Nu vă scuturați, florilor,
ascultați-mă bine, surorilor.
Toamna-i departe;
departe-al clopotelor cântec, de moarte.
Să ne rugăm, numai, lumina
atotputernică-n cer să țină.
Alai oprit în mersul lui, grădina,
să nu răspundă morții când o să vină…
Să nu răspundem visului rău,
care vâslește deasupra noastră mereu…
57. Pomii cei tineri
de Magda Isanos
Pomii cei tineri, în dimineața de marte,
unii lângă alții au stat să se roage –
frunțile lor străluceau inspirate deasupra
pământului încă-n zăpezi.
Și-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viață,
ca niște oameni goi și frumosi ei cântau:
„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
privește oastea noastră-ndrăzneață;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta…
Noi nu ne-nchinăm de fel și nu plângem
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
și pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotund…
Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoșteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Semințele-n somn visau că există colori,
roșu, albastru și gri, minunate colori.
Tu, peste frunțile noastre, soare, cobori.
Și noi vom da fructe, și noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte…”
Și-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineața de marte…
58. Primăvara (Cu făptura ei de floare)
de Panait Cerna
Cu făptura ei de floare
Și cu daruri noi,
Veșnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Văl de argint ea are norii
Albi și subțirei.
Naltă, mândră, stă-n picioare
În rădvan domnesc…
Gingaș chip de fată are
Brațul voinicesc.
Viu strunește-n aer zâna
Roibi hrăniți cu jar;
Cai de vânt, scăpați din mâna
Cruntului Ghenar.
Bubuind înaintează
Pe un pod de nori,
Până iese-n drum de rază
Străjuit de flori…
La rădvanul ei, în soare,
Să privești nu poți!
Ard la osii pietre rare
Fulgere la roți.
Ferecați de caru-i de-aur
Vin, în pas zorit,
Crivăț cel nebun și Faur
Cel neisprăvit.
Ea-și privește cu mândrie
Prinșii de război
Chiuie de bucurie
Roibilor apoi…
Și rădvanul de lumină
Trece scăpărând
Brazi și palteni i se-nchină,
Freamătă pe rând;
Apele i-aruncă perle,
Când o simt trecând;
Grauri se rotesc, și mierle
O petrec cântând.
Fulgeră din zbor…
Sub roate Ia ce-i slab sau mort:
Sfarmă crengile uscate,
Rupe-al iernii tort.
Năruie pe unde trece
Cuiburile vechi
Și cu sufletul petrece
Tinere perechi.
Peste ochii lor adie
Văluri de colori;
De la sânul ei, zglobie,
Le aruncă flori…
Flori de rug, flori de zăpadă,
Zboară-n lunci mereu
Ah, și una fu să cadă
Drept la pieptul meu!
Semn zeița face-n pripă
Roibilor să stea
Ah, și ei opresc o clipă
Drept la poarta mea!
Fii la noi binevenită
Tu, regina mea!
Mâi, de-acu, la noi, iubită,
Nu te depărta!
Ea mă mângâie, c-o mână…
Țineți-o, voi, sorți!
Mult nu poate să rămână:
Sunt și alte porți!
Dus cu sufletul aiure,
O petrec în văi,
Peste vârfuri de pădure,
Pe cotite căi…
Dintr-un timp se-nalță tare,
Urcă în tării…
După ea se iau în zare
Stol de ciocârlii.
Dar și zborul lor se curmă,
Și cântarea lor
Codrii verzi rămân în urmă,
Flori jelesc de dor…
Printre raze mii, nebuna
Se topește-n zbor
Păru-i fâlfâie totuna
Cu mătasea lor.
59. April (Panait Cerna)
de Panait Cerna
În glas au aiurări de liră,
Pe frunți – un răsărit de zori;
La șipot, unde poposiră,
S-au adunat privighetori …
Iar zeul dragostei, April,
Din două guri făcea o floare,
Și fiecare sărutare
O saluta din crengi, c-un tril.
Visând, cei doi îndrăgostiți
Tot repetau în suflet cântul;
Atunci, din fundul văii, vântul,
Văzând cât sunt de fericiți,
S-a strecurat în crengi tiptil,
Mișca un ram, zâmbea în soare,
Și-i îngropa sub colb de floare,
C-un râs zburdalnic de copil.
60. Rondelul rozei ce înflorește
de Alexandru Macedonski
O roză-nflorește, suavă…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
Spre-o naltă și tainică slavă.
Nu-mi pasă de-a vieții otravă,
De chinul ce-și urcă talazul
O roză-nflorește, suavă;
Ca nor risipit e necazul.
Stăpân sunt de-acum pe răgazul,
Să-mi fac din ursită o sclavă,
Și nu mai e viața grozavă,
Deși mi-a brăzdat tot obrazul
O roză-nflorește, suavă.
61. Rondelul marilor roze
de Alexandru Macedonski
Mari roze bogate și grele
Abia mai pot capul să-și țină
De luxul ce poartă pe ele,
Scăldate-n albastra lumină.
Miresme plutesc prin grădină,
Iar roua deșiră mărgele
Pe roze bogate și grele,
Ce-abia mai pot capul să-și țină.
Avântul simțirilor mele
Mă duce-ntr-o sferă senină
De ceața lumeștilor rele,
În care, pe frunte-mi se-nclină
Mari roze bogate și grele.
62. Rondelul beat de roze
de Alexandru Macedonski
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur
E beat și cerescul azur,
Și zâzâie, beată, albina.
Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. –
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur.
Dar iată… — A mea nu e vina… –
Chiar eu, în gentil trubadur,
Visând, lângă-al apei susur,
Mă schimb, așteptându-mi regina… –
De roze e beată grădina.
63. Rondelul cascadelor de roze
de Alexandru Macedonski
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă,
Sau întocmesc câte-o cascadă
Pe vreo alee mai retrasă.
Parfumul lor purtat în stradă,
Întinde-a lui subțire plasă…
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.
De-oricâte stavili nu le pasă
Sunt un torent, sunt o cascadă,
Ce-n voia soarelui se lasă,
Dar ce, de cum sfârșesc să cadă,
Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.
64. Rondelul privighetoarei între roze
de Alexandru Macedonski
A nopții sublimă măiastră
E-ascunsă-ntre roze, și cântă,
Grădina ce-mi stă sub fereastră
În raze de-argint se-nveșmântă.
O vrajă și albă ș-albastră
Din ceruri, spre lume s-avântă. –
A nopții sublimă măiastră
E-ascunsă-ntre roze, și cântă.
Chiar roza ce moare în glastră,
De legile firii înfrântă,
Tresare, în pacea sihastră,
La glasul, cu care-o-nmormântă
A nopții sublimă măiastră.
65. Rondelul rozelor din Cișmegi
de Alexandru Macedonski
De flăcări, de aur, pembe, argintate,
Nebună orgie de roze oriunde,
De bolți agățate, pe ziduri urcate,
Și printre frunzișuri de pomi ce le-ascunde.
Pe ritmuri persane în strofe-așezate,
Melodic, coloarea, coloarei răspunde… –
De flăcări, de aur, pembe, argintate,
Nebună orgie de roze oriunde.
Un neamț a fost magul grădinii uitate.
Răpit fu de visul cu tainice unde,
Și dându-le viață ce-n suflet pătrunde,
Lăsatu-le-a-n urmă, în roze-nchegate,
De flăcări, de aur, pembe, argintate.
Poezii de primăvară din literatura universală
Poeme clasice din literatura germană, maghiară și rusă, în traduceri istorice semnate de poeți și traducători români, despre primăvară, natură și flori.
66. Cântec de primăvară în Sicilia
de August von Platen-Hallermünde (traducere de Ion Pillat)
De-ai plâns o noapte ’ntreagă,
E dulce somnu ’n zori,
Și grijile dorm duse
Pe pat liniștitor.
Cu gene umezi încă
Salut câmp, codri mari:
În inimă e pace,
Adâncă pace doar.
Prier privirii râde
Topind orice dureri,
Și gliei, micșunele
Țes haina lui Prier.
Sus, cântă ciocârlia,
Pe garduri vii dau flori,
Și a ieșit din țarcuri
Talanga turmelor.
Pescaru ’și prinde plasa
La soare cald și clar,
Și sufletul lui cerc
Să joace ’n vânturi iar.
Și fiindcă’n țărm de stâncă
Se sparge val mai lin,
Catran primesc corăbii
Pe pântecul lor plin.
Pe digul nalt șopârle
Cu iuți mișcări se strâng,
Privighetori dau larmă
Din fiecare crâng.
Tras de plăvani, pornește
Un plug strălucitor,
Pământu’n frumusețe
Le place tuturor.
Nu-și afla peregrinul
Loc sfânt prea depărtat,
Și sufletele toate
În dor pios au stat.
O, dorul meu, fii vesel
Și tu de soare-atras,
Fii fericit și iarăși
Dă fluierului glas.
Sus! ca închise inimi
Să le înfrângi să știi,
Când, slobod de durere,
Sub iarbă vei dormi.
67. Găsit
de Johann Wolfgang von Goethe (traducere de Grigore N. Lazu)
M-am dus în pădure,
Așa m-am dus eu;
Nimic să nu caut
Era gândul meu.
Și iată la umbră
O floare văd stând,
Ca ochi și ca stele
Frumos luminând.
Ași rumpe-o, dar dânsa
Drăguț se jăli:
— Să pier vestejită
De ce ai dori?
Am scos-o cu totul
Cu-a ei rădăcini,
Și-am dus-o la casa
Cu mândre grădini.
Și-am resădit-o
La loc liniștit,
Și flori și aicea
Dă necontenit!
68. Prevestire
de Nikolaus Lenau (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Dup-atîta ger, ce dulce
Bate vîntul pe cîmpii!
Un copil zdrențos mi-aduce
Viorele timpurii.
Dureros e ca salutul
Cel dintîi al primăverii
Să-l primești tu chiar din mîna
Umilită a mizerii.
Dar a zilelor frumoase
Îmbucurătoare veste,
Cînd mi-o dă nenorocirea,
Mie mult mai scumpă-mi este:
Astfel, suferința noastră
Generației ce vine
Îi aduce blînd solia
Unor vremuri mai senine.
69. Când trece vântișorul
de Mihail Lermontov (traducere de Alexei Mateevici)
Când trece vântișorul prin auritul grâu,
Și-și leagănă verdeața pădurea răcoroasă,
Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albăstriu
Voios îmi râde pruna cea dulce și gustoasă.
Ori când de sub o tufă, în dulcea primăvară,
În ceasul dimineții, în rumeneala serii
Prietenos privește frumoasa lăcrimioară,
Argintul viu scăldându-și în roua primăverii.
Când pârăiașul rece, scurgându-se prin vale,
Șoptind, mă acufundă în visuri și uitare,
Povești îmi povestește de pacea țării sale
De unde el pornește, cântând fără-ncetare.
Atunci mai încetează a mea neliniștire,
Speriată grija zboară din bietul piept al meu,
Atunci pricep că este în lume fericire,
Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu.
70. Aș vrea să fiu…
de Sándor Petőfi (traducere de George Coșbuc)
Aș vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi;
De-ai vrea tu să fi rouă, eu m-aș preface floare;
Și m-aș preface rouă, atunci când ai fi soare:
Și-a noastre inimi frage etern ni le-am uni.
Și dac-ai vrea, copilă, să fii chiar ceru-n fine,
Pe sânul tău cel tainic eu m-aș preface stea;
Iar când ai fi tu iadul, atunci iubita mea,
M-aș duce-n iad îndată, să fiu în veci cu tine!
71. La o floare
de August von Platen-Hallermünde (traducere de Ion Pillat)
Prin molizi sus în pustietate
Te găsesc, o, floare, așa târziu?
Vânturi aspre bat neînfrânate,
Ghețurile iernii când le știu.
Peste munți fâșii se lasă ceață
După care soarele s’a stins,
Când pe plaiuri pasul meu se’nalță
De o lăuntrică dorință’mpins.
Călătorului mi te-a trădat parfumul,
Luciul alb ce le împodobea:
Ce noroc că altul, tot pe drumul
Meu, nu te-a văzut ca să te ia.
Vrut-ai tu s’aștepți cu-a ta mireasmă
Până’n loc de liniște să vin?
Înflorești făr’de răsad și casnă
Tocma’n codrul cel de iarnă plin?
Vrednică-i târziu găsita floare
Să o lege un tânăr de-al său viers,
Gloriei asemuind-o care
Tot mai crește când atâtea ni s’au șters.
72. Arborii-nfloriți răsună…
de Heinrich Heine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Arborii-nfloriți răsună,
Cîntă cuiburile-n slavă…
Cine-i oare capelmaistrul
În orchestra din dumbravă?
Pițigoiul care-ntr-una
Dă din cap cu-atîta fală?
Ori pedantul cuc ce-și strigă
Numele fără greșeală?
Este oare cocostîrcul,
Care, tacticos la pasuri,
Calcă-nfipt pe lungi picioare,
În acest concert de glasuri?
Nu! În inimă-mi trăiește
Cela ce conduce corul…
Tainic simt cum bate tactul,
Și socot că e amorul.
73. Păduri și cîmpuri se-nvesmîntă…
de Heinrich Heine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Păduri și cîmpuri se-nvesmîntă
Cu flori, — s-a desprimăvărat…
Voioasă ciocîrlia cîntă
Sus, în văzduhul fermecat.
Tresare inima-mi pustie
Din toropeala-i de mormînt,
Și tu mă faci, o! ciocîrlie,
Să plîng încet, și trist să cînt…
Ea-mi strigă gingaș din tărie:
— ce tot îngîni acolo-ncet?
— un cîntec, dragă ciocîrlie,
Și-s ani de cînd îl tot repet!
Îl cînt pe cîmpuri vara-ntreagă,
De mult durerea mi-l urzi,
Și chiar, o! ciocîrlie dragă,
Bunica ta mi-l auzi!…
74. Stai și-asculți sub ramuri…
de Heinrich Heine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Stai și-asculți sub ramuri albe
Cum departe geme vîntul
Și privești la cer prin ceața
Care-nvăluie pămîntul.
Vezi și crînguri, vezi și cîmpuri
Triste și pustii, departe:
Iarnă-n suflet, iarnă-n fire,
Iarnă afli-n orice parte…
Însă crăngile se scutur
Fără veste. Abătut,
Crezi că valuri de zăpadă
Peste tine au căzut.
Ah, nu-s valuri de zăpadă!
Tresărind din vis, te sperii:
Plouă flori mirositoare,
Joacă razele puzderii.
Farmec fioros de dulce!
Iarna se preschimbă-n vară,
Fulgii se preschimbă-n floare,
Inima iubește iară…
75. Sărbătoare de primăvară
de Heinrich Heine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
A primăverii tristă petrecere-a-nceput:
Sălbăticita ceată de gingașe fecioare
Aleargă-n aiurire, bocind rătăcitoare,
Cu sînul gol, cu părul în aer desfăcut:
„Adonis! Adonis!”
Pustie noapte cade. Pe umede cărări
S-afundă-n întuneric, trecînd cu torțe-aprinse,
Și sperie tăcerea pădurilor întinse
De-atît suspin și plînset, și hohot, și strigări:
„Adonis! Adonis!”
Pe iarbă zace, palid și mort, un făt-frumos,
Îl caută prin codri fecioare-ndurerate;
Plîng florile-mprejuru-i, și-s toate-nsîngerate,
Văzduhul tot se umple de vaier dureros:
„Adonis! Adonis!”
76. Pe-o dimineață
de Heinrich Heine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Pe-o dimineață strălucită
Trec prin grădină trist… auz
Cum florile șoptesc, suspină…
Eu însă rătăcesc ursuz.
Se uită-n calea mea duioase,
Șoptesc încet, suspină-ncet:
— Împacă-te cu sora noastră,
O, palid și-ntristat poet !
77. Râul
de Sándor Petőfi (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Râul și-a ieșit din matcă
Și-a-necat câmpia-ntreagă;
Dincolo, pe mal, ți-e casa,
Azi să nu m-aștepți tu, dragă.
Apele au rupt zăgazul,
Au luat și podul tot,
Cel din urmă stâlp, acolo,
Se rostogolește-not.
Singur stau pe deal și caut
Spre căsuță, peste ape;
Fâlfâind din aripi albe,
Zboar-un porumbel pe-aproape.
Fâlfâie din albe aripi
Și își ia spre tine zborul:
Nu știu, dragă, porumbel e,
Ori e dorul?
78. Pădurița păsări are
de Sándor Petőfi (traducere de Adalbert Pituc)
Pădurița paseri are,
Grădinuță florioare,
Stele-s pe-a cerului boltă,
Junele-și are amantă.
Floarea crește, steaua luce,
Cântă mândre păsăruice,
Fiica-i belă, cântu-i dulce,
Toate le vezi stând ferice.
Ei dar veștezește floarea,
Pasări zbor, nu sclipe steaua,
Ci junele — el rămâne,
El e mai ferice-n sine.
79. Florile (Petőfi)
de Sándor Petőfi (traducere de Adalbert Pituc)
Trec încet peste câmpie
Unde flori prin ierburi cresc,
Floricele, flori frumoase
Pe voi eu cât vă iubesc!
Când vă văd parcă fetiță
Privesc cu-n sân plin de amor.
Pe-al meu mormânt după moarte
Să-mi sădiți tot flori cu dor.
Mă adăpostesc lângă floare
Și-i șoptesc necontenit,
Și-n dragostea mea cea dulce
O-ntreb : sum de ea iubit?
Ea tace, dar mie-mi pare
Că pricepe al meu amor.
Pe-al meu mormânt după moarte
Să-mi sădiți tot flori cu dor.
Și parfumul cine știe
Nu e a floarei cuvânt,
Numai cât că sufletește
N-o pricepem pe pământ;
Nu căci corpul amiroasă,
— Tainici vorbe să strecor.
Pe-al meu mormânt după moarte
Să-mi sădiți tot flori cu dor.
Da, parfumul e cuvântul
Floarei, e al ei scump grai;
Dacă voi pluti din lume
Pe al nemuririi plai:
De acolo voi auzi eu
Glasul ei jeluitor…
Pe-al meu mormânt după moarte
Să-mi sădiți tot flori cu dor.
Parfum dulce, grai de floare,
L-al meu leagăn vei cânta,
Și l-a tale dragi acorduri
Eu încet voi dormita, —
Pân’ la alta primăvară
Visul fi-mi va tot ușor…
Pe-al meu mormânt după moarte
Să-mi sădiți tot flori cu dor.
80. Mugur, mugur, mugurel…
de Sándor Petőfi (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
În orașul ăsta am deschis eu ochii;
Salutare, locuri mândre, scumpe mie!
Doina doicei mele din copilărie
Sună-n tot orașul: doica-mi cântă mie?
Glasul ei e-acesta? ori poate mă-nșel:
„Mugur, mugur, mugurel!…”
A plecat, odată, un copil voios,
Azi, bătrân, se-ntoarce tot pe-aceeași cale…
Hei, de-atunci ce mult e… griji, necazuri, boale,
Bucurii puține, și atâta jale!
Cum mai trece vremea…” trist îngână el:
„Mugur, mugur, mugurel!…”
Oare unde sunteți, tovarăși de joc?
D-aș vedea pe unul barem dintre voi!
Să mai stăm de vorbă, veseli amândoi,
Să ne reîntoarcem anii înapoi,
Anii cei de basme, să cânt iar cu el:
„Mugur, mugur, mugurel!…”
Fără de hodină, pasăre pribeagă
Care-și cată cuibul cald de-odinioară
Când se-ntoarce iară mândra primăvară,
Gândul meu colindă, pretutindeni zboară,
Și mă mir eu singur câte-mi spune el:
„Mugur, mugur, mugurel!…”
Sunt copil acuma, iarăși sunt copil!
Pe-o nuia încalec… lumea e a mea!
Sare și nechează murgul meu — nuia,
Merg la jgheab, devale, și îi dau să bea…
Hii, murguț, în lume, zboară rândunel…
„Mugur, mugur, mugurel!…”
Clătinat răsună clopotul din turn,
Calul, călărețul cad de oboseală…
E-n amurg… acasă doica mă ia-n poală…
Ațipesc, și visuri mândre mă-nșală;
Doica mă alintă, cântă-ncetinel:
„Mugur, mugur, mugurel!…”
81. Vîntul dimineții
de Henry Wadsworth Longfellow (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Un vînt s-a ridicat strigînd
Pe mări: „Voi, neguri, dați-mi rînd!”
Năierilor, pe năvi, le-a spus:
„Matrozi, e-n zori! La pînze, sus!”
În lumea mare s-abătu:
„Al deșteptării ceas bătu!”
Intră în codri: „Vijîiți!
Mișcați toți ramii înfloriți!”
Atinse aripe ușoare:
„Voi ciripiți, dragi cîntătoare!“
Cocoșii, prin ogrăzi, trezi:
„Vestiți! s-a luminat de zi!”
Șopti pe cîmp, prin grai de aur:
„Desfășură al tău tezaur!”
Intră în turn vijelios:
„Voi, clopote, sunați voios!”
Iar atingînd morminte reci,
Șopti: „Dormiți, dormiți pe veci!”
82. Bun venit și bun rămas
de Johann Wolfgang von Goethe (traducere de Ion Pillat)
Îmi strigă dorul meu : călare !
În șea am fost cât ai gândi.
Pe câmp amurg în legănare,
Pe munți a nopților stihii ;
În ceață învelit stejarul,
Uriaș năprasnic se clădea
Și umbră rea din tot frunzarul
Cu mii de negri ochi pândea.
Din dealul unui nor alene
Sta jalnic luna’n colbul sur
Și vânturi fâlfâind din pene
Îmi viforau jur împrejur ;
Din noapte se nășteau strigoaie,
Dar viu și vesel eram chiar :
În vinele-mi, ce de văpaie!
În inima-mi, ce joc de jar !
Mi te zăream, și raze pline
De har curgeau în pieptul meu,
Tot sufletu-mi ținea de tine,
Orice răsuflet dam — al tău.
Timp roz de primăvară’n toane
Înconjura obrazul drag.
Ce gingășii, ce farmec, Doamne !
De-așa nădejdi am fost sărac !
Vai, inimă, te strângi pustie
Când zorii despărțirii vin :
În sărutarea-ți, ce beție !
În ochii tăi uimiți, ce chin !
M’am dus, stătea și-a ta privire
Plângând mă urmărea din loc :
Să fii iubit, ce fericire !
Și să iubești, Zei, ce noroc!
83. Nu este-așa?
de Paul Verlaine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Nu este-așa că-n ciuda acelor proști și răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mîndri și buni în veci cu ei?
Nu este-așa că-n tihnă și plini de voioșie
Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne știe?
Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cînta-vor în iubire,
Cum cîntă noaptea două privighetori deodată.
Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndîrjire,
Puțin o să ne pese. De-ar fi să ne sfîșie,
Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.
Legați de cea mai scumpă și trainică frăție,
Ca într-o za vrăjită noi vom păși-n lumină,
Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.
Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină
Eu mîna mea voi pune-o duios în mîna ta,
Și-om merge-așa înainte, cu inima senină
A celor ce s-adoră deoparte, nu-i așa?
84. Frumos e pe lume…
de Heinrich Heine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Frumos e pe lume și-n cer e senin,
Și vîntul adie șagalnic și lin,
Și rîd fericite cîmpiile-n floare,
Și tremură-n roua bătută de soare,
Și-i tot veselie, și-i tot sărbătoare,
Și totuși spre groapă dorința mă poartă
S-adorm lîngă tine, mireasa mea moartă !
85. Ce este fluturul
de Alphonse de Lamartine (traducere de Constantin Stamati)
Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Și pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă…
Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh.
Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare…
Iată soarta fericită fluturașului vremelnic,
Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește,
Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Și apoi, zburând în ceruri, acolo se liniștește.
86. Cântecul Gafiței
de Victor Hugo (traducere de Constantin Stamati)
O floare duioasă zice fluturașului ceresc,
Nu fugi, că mor;
Căci trista mea soartă este eu pe pământ să trăiesc,
Nu la cer să zbor…
Nu uita amorul nostru, neștiut de pizmașii oameni
În câmpi depărtați…
Nu uita ca tu cu mine la trup, la văpsele sameni,
Ca când am fi frați.
Dar vai! zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg
Din negrul pământ.
Ca pân’ la cer cu al meu abur, miros pe cale să-ți duc
Și rămân plângând.
Tu te duci tot pe departe, căci prea ți-i drag a pupa
Orice floare vezi.
Iar eu rămân părăsită făr-a mă putea mișca,
Chiar ca din obezi.
Tu fugi, și iar vii la mine, și iar te duci s-amăgești,
Și pe alte flori,
Dar când te întorci la mine, tot lăcrimând mă găsești,
Mai ales în zori…
Oh! la amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi,
Și să nu mor eu,
Dă-mi aripi să zbor la tine sau tu rădăcină prinzi
Lângă trupul meu…
87. Surugiul
de Nikolaus Lenau (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Vraja dulcei nopți de mai
Stăpânea afară,
Sus, de-argint pluteau bălai
Nori de primăvară.
N-auzeai pe lunci și văi
Nici un glas să sune,
Singură umbla pe căi
Raza blondei lune.
Molcom fremăta abia
Numai vântul serii,
Spre a nu trezi cumva
Pruncii primăverii.
Chiar și tainicul izvor
Parcă amuțise,
Ca să cruțe-a florilor
Parfumate vise.
Cornul său la gură-atunci
Surugiul pune
Și-l făcu prin văi și lunci
Vesel să răsune.
Și sunau cei patru cai
Sprinteni din copite,
Ce prin înfloritul rai
Ropoteau grăbite.
Și părea că trec în zbor
Și aleargă toate,
Speriind în goana lor
Liniștea din sate.
Când, prin raiul ce-l zărim
Cum străbatem, iată
Fără veste-un țintirim
Ochilor s-arată.
Zidul mohorât stătea
Sprijinit de stâncă,
Crucifixul sfânt veghea
Sus, în jale-adâncă.
Surugiul domolind
Dintr-o dată trapul,
Sus, la crucifix, privind,
Trist întoarce capul.
— Ierți, măria-ta, de-oprim,
Însă n-am ce face:
Colo, sus, în țintirim
Un tovarăș zace.
Și de câte ori mă-ntorn,
Mă îneacă plânsul:
Nimeni nu suna din corn
Mai frumos ca dânsul!
Și de câte ori revin
Pe-aste locuri iarăși,
Trebuie să-i cânt puțin
Bunului tovarăș!
Către țintirim deci el
Cornul și-l îmbie,
Să-l audă-n somn acel
Ațipit sub glie;
Și-un atât de dulce zvon
Dintre stânci pătrunde,
Parcă mortul postilion
Din mormânt răspunde.
Repede porni la drum
Goana cea nebună:
Tânguiosul corn și-acum
În auz îmi sună…
88. Fire-aș râu…
de Sándor Petőfi (traducere de Iosif Vulcan)
Fire-aș râu ce curge
Un pârâu de munte
Care rătăcește
Între stânce crunte:
Însă numai dacă mândra
Mi s-ar face peștișor
Și-ar nota-n a mele unde
Sprinten și voios, ușor.
Fire-aș o pădure…
Cu furtune grele
M-aș lupta pe moarte
Fără nici o jele:
Însă numai, dacă mândra
Mi s-ar face păsărea,
Și și-ar face cuib în mine,
Și-ar cânta pe creanga mea.
Fire-aș o ruină
Sus p-un pisc de stâncă;
Aș răbda perirea-mi
Făr’ durere-adâncă:
Însă numai, dacă mândra
Mi s-ar face un dafin,
Și cu brațul ei cel verde
M-ar îmbrățișa la sân.
Fire-aș o colibă
Jos în valea mică,
Cu acoperiș ce
Ploaia mult îl strică:
Însă numai, dacă mândra
Mi s-ar face-n mine foc,
Și pe vatra-mi s-ar aprinde
Și m-ar arde cu noroc.
Fire-aș nor în peteci,
Flamură strivită,
Care spre câmpie
Caută obosită:
Însă numai, dacă mândra
Mi s-ar face un apus,
Și spre fața mea pălindă
Roșu mi-ar surâde-n sus.
89. Stropi de nectar
de Johann Wolfgang von Goethe (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Când Minerva, ca s-arate
Prețuirea pentru-alesu-i
Prometeu, din cer i-aduse
De nectar o cupă plină,
Spre a-și ferici pe oameni
Și spre-a le sădi în suflet
Simțul artelor frumoase;
Sprintenă-și zori ea pasul,
Nu cumva să prindă veste
Jupiter; și cupa de-aur
Șovăi și pe pământul
Verde câțiva stropi picară…
Iute-albinele-i luară
Urma, și sorbiră harnic;
Fluturul s-află în treabă
Ca și el un strop să fure;
Chiar năsâlnicul păianjen
Lunecă și supse strașnic.
Norocoase-au fost acestea
Și-alte gingașe gângănii,
Căci împart cu muritorii
Astăzi deopotrivă cea mai
Mândră desfătare — arta.
90. Privire în pârâu
de Nikolaus Lenau (traducere de Ion Pillat)
Văzut-ai vreun noroc trecând
Ce-n veci n-o să mai vie,
La un pârâu să stai privind
La fuga ce te-mbie.
Privește-o doar adânc, adânc:
Va fi alinătoare,
De ți s-a rupt chiar dorul sfânt
Din pieptul ce te doare.
Te uită drept in jos la râu
Pân-te apucă plânsul
Și vezi, prin negura lui, greu
Puhoiu fierbând și dânsul.
Uitarea va veni visând
Să-nchidă răni profunde.
Se vede sufletul curgând
Cu chinul său pe unde.
91. Nădejde fericită
de Johann Wolfgang von Goethe (traducere de Ion Pillat)
Înțelepții doar i’nvață!
Gloata’n șir batjocorește:
Vreau să laud ce’n vieață
Moarte’n flacără râvnește.
În răcoarea nopții care
Te-a făcut, de’nfăptui iară,
Te pătrunde ’nstrăinare
Când lumina arde ’n pară.
Nu rămâi legat orbește
De ’ntunericul umbririi.
Lege nouă te’mboldește
Spre ’nălțarea zămislirii.
Nu te ’nchide nici o zare.
Vii in sboru-ți împlinit,
Și setos de lumânare,
Fluture, te-ai mistuit.
Și cât timp nu te-a ’mpăcat:
Naștere din moarte!
Ești un oaspe ’ntunecat
Lumilor deșarte.
92. Deasupra culmilor toate
de Johann Wolfgang von Goethe (traducere de Ion Pillat)
Deasupra culmilor toate
Pace stătu,
Din vârfuri cutremurate
Abia simți tu
O adiere;
Paseri tăcură’n pădure.
Stai, peste o clipă
Adormi și tu.
93. Pentru ce rosa…
de Heinrich Heine (traducere de Nicolae Schelitti)
Pentru ce rosa a’ngălbinit
Spune-mi drăguță, cum s’a făcut?
De ce pe câmpul cel înverzit
Stă toporașul așa de mut?
Și ciocârlia de ce-a cântat
Așa de aspru și dureros?
De ce din floare s’a avântat
Un miros muced și veninos?
Și acest soare trist a lucit,
Razele sale palide sunt,
De ce pământul s’a înegrit
Și este rece ca un mormânt?
De ce eu sufăr duere grea?
De ce sunt singur așa mâhnit?
O spune-mi dragă, iubita mea,
De ce pe mine m’ai părăsit?
94. Vîntul (Departe, în străini plecam)
de Nikolaus Lenau (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Departe, în străini plecam…
Privii în urma mea pierdut;
Spunînd ceva mi-a apărut
Iubita, sus, la geam.
Ea mi-a trimis un blînd cuvînt —
Tovarăs bun pe drum pustiu…
Dar ce mi-a spus, nu pot să știu,
Că s-a pierdut în vînt.
Și dacă n-oi mai întîlni-o,
Tu, vînt sălbatec, rău ce-mi ești,
Nu ți-e de-ajuns?… Să-mi mai răpești
Și cel din urm-adio?
95. Zburătorul la zăbrea
de Victor Hugo (traducere de Constantin Stamati)
Fetiță amată, de ce șezi închisă
În aceste ziduri cu porți ferecate?
Și de ce zăbreaua nu o ții deschisă,
Să privești la lună pân’ la miez de noapte?
Fetiță, deschide-mi, căci mi-i frică tare,
Pin tuneric, noaptea, când încep să umble
Striga, tricoliciul ș-a morților umbre,
Cu mantii de neguri pân-în ziua mare.
Fetiță, eu nu sunt sahastru de munte,
Ce ne spun de lume ce are să fie,
Nici tânăr de-aciea ce își ies din minte,
Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i știe.
Eu nu port nici cârjă, nici ostășești straie,
Nici am plete negre, nici am barbă albă,
Și a mea suflare atâta-i de slabă,
Încât nici o iarbă nu poate să-ndoaie.
Decât la prunci visul sunt mai ușor încă,
Sunt fiu primăverii, și sunt iarna oaspe,
Când fetele sara fac clacă de furcă,
Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.
Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată
Se dezmierda fraged și c-o sărutare
M-au prins de-o aripă între buzișoare,
Unde mă ținură ziulica toată…
Deci acum, vai mie! n-am culcuș de noapte,
Căci rumăna roză unde mi-i lăcașul
S-au închis devreme; și, dacă se poate,
În săhniș la tine ca să-mi fie masul?
Dă o bucățică de pat lângă tine,
Și o perinuță fiului luminii,
Și nici ca cum grijă să n-ai despre mine,
Căci eu fug îndată la ivirea zilei.
Frații mei mai ageri s-au dus după soare,
Alții ce rămase prin flori se culcară,
Iar eu, rătăcitul, nu văd noaptea floare,
Deci mă rog, fetică, ia-mă în cămară…
Te rog mă ascultă, ca nu cumva noaptea
Să vie rusalii să mă ia cu sine,
Sau să mă răpească în pustietate
Stafie urâtă ce o văd că vine!
Văd că joacă morții cu lină săltare,
Și luna senină holbat îi privește.
Văd că tricoliciul groaznic târâiește
De păr pe un cioclu, vrând ca să-l omoare.
O, tare mi-i frică nu cumva vro strigă
Să mă ia cu dânsa în mormântul rece,
Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,
Ca cu al lui vuiet să mă și ucigă…
Deci deschide-mi ușa, iar de nu, m-oi duce
Ca să răpesc cuibul vrunii rândunele…
Deschide-mi, fetică, să-ți dau floricele,
S-auzi de la mine vorbișoare dulce;
Să-mi vezi fețișoara câtu-i de frumoasă,
Ș-aripile mele cât sunt de ușoare,
Și să-mi vezi gurița ce miros revarsă,
Care covârșește ori pe care floare.
Mi-i frig, căci sunt gingaș, umbra mă îngheață,
Iar ție nu-ți pasă de rugile mele;
Deci deschide-mi ușa, ca să-ți dau mărgele,
Și tu mă-ncălzește în a tale brațe…
Ori ce să-ți dau, spune, ca să-mi deschizi mie?
Fotă îngerească, sau colan de zână,
Sau să-ți ghicesc nunta când are să-ți fie,
Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună.
Dar a mea suflare geaba aburește
Stecla la fereastră, căci tu prepui poate
Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc noapte,
Iar nu zburătorul ce se tânguiește…
Așa zburătorul plângând se tot roagă,
Și la săhniș ușa s-au deschis îmi pare,
Căci s-aude șopot și vorbă de șagă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci ghiciți, fecioara cui au deschis oare?
96. Și plouă, și plouă, și plouă
de Sándor Petőfi (traducere de Grigore N. Lazu)
Și plouă și plouă și plouă
Mereu cu săruturi duioase;
Și plouă ca mana cerească
Pe buzele mele setoase!
Și plouă și plouă și plouă,
Și fulgere iată pornesc;
Și fulgere toate, ah! toate,
Din ochii tăi văd cum lucesc!
Și tună și tună și tună,
Și groaznic răsună — degeaba —
Vai! trebuie să plec de aici,
Căci iată-acum vine și baba!
97. Soarelui
de Sándor Petőfi (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Soare, am o pâră veche
Împotrivă-ți… Știi tu oare?
Ești zgârcit de n-ai pereche,
Cât te ții de sfânt și mare!
Tuturor, ca om de treabă,
Dai lumină și viață.
Numai mica mea cocioabă
N-a văzut cinstita-ți față.
Vino și te încredințează…
Ai puțină omenie:
Mai trimete-mi câte-o rază,
Măcar de parigorie;
Poate știi, slăvite soare,
Că scriu versuri: mai știi, poate,
Că-n așa împrejurare
Nu pot sta eu în palate.
Cum să nu știi! Că din liră
N-ai cântat și tu un timp,
Pân’ ce nu îl izgoniră
Pe Jupiter din Olimp?
Fie-ți milă, deci, slăvite,
Fost coleg al meu, Apolo.
Și o rază-mi mai trimite
Când și când, d-aci încolo.
98. Seara (Seara aduce lina tăcere)
de Alphonse de Lamartine (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Seara aduce lina tăcere;
Pe pustii stânce eu așezat
Iau după urmă al nopții car
Ce-n aburosul senin pășește.
Venus se nalță pe orizon,
Și la picioare-mi steaua-amoroasă
Cu-a sa lumină misterioasă
Argintuiește verdele șes.
Prin deasa frunză acestor arburi
Auz zefirul încet șoptind
Lângă morminte ast sunet simt
Parcă ar trece zburând o umbră.
Dar totodată scapă din cer
Senină rază din steaua nopții,
Și pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
Lin se revarsă peste-ai mei ochi.
Dulce lucire d-un glob de flăcări!
Rază mult dragă! ce mă voiești?
Vii oare-n sânu-mi cel obosit
S-aduci lumina într-al meu suflet?
Sfințita taină acestor lumi
Te cobori oare ca să-mi descoperi,
Taină ascunsă l-această sferă
În care ziua te-așteaptă mult?
O-nțelepciune neînțeleasă
Te îndreptează la ticăloși?
Ce! vii tu noaptea a-i lumina
Ca dulcea rază unei nădejde?
Vremea ce vine ai ca să spui
Inimii triste ce-n veci te cheamă?
Rază mult sfântă, ești aurora
Acelei zile ce n-are-apus?
Inima-mi toată se-nflăcărează
L-a ta lucire, și mă strămut,
M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt…
Dulce lumină, ești al lor suflet?
Tot așa poate că se strecor
Ș-aceste umbre mult fericite;
Mă simt aproape că sunt de ele,
D-ale lor chipuri înfășurat!
Ah! voi de sunteți, umbre mult sfinte,
Aci-n tăcere, vă rog veniți;
Cum sunt de zgomot eu depărtat,
Fiți împreună cu-a mele visuri.
Dragostea, pacea voi revărsați
În sân, în pieptu-mi ce-abia răsuflă,
Ca roua nopții care se lasă
Și domolește al zilei foc.
Veniți!… Dar aburi, o ceață groasă
Pe cer se nalță numaidecât
Și peste dulcea-mi rază se-ntind,
Piere, și-ndată se-ntunecează.
99. Rozele se scutur’, moarte…
de Sándor Petőfi (traducere de Ștefan Octavian Iosif)
Rozele se scutur’, moarte…
Dragă, eu mă duc departe.
Bun rămas, tu, mititico,
Bun rămas, tu, frumușico,
Bun rămas!
Luna tremură în ceață,
Galbenă, ca noi, la față.
Bun rămas, tu, mititico,
Bun rămas, tu, frumușico,
Bun rămas!
Valea-i umedă de rouă,
Umezi ni sunt ochii nouă.
Bun rămas, tu, mititico,
Bun rămas, tu, frumușico,
Bun rămas!
Rozele-nfloresc la vară,
Când mă întorc și eu în țară…
Bun rămas, tu, mititico,
Bun rămas, tu, frumușico,
Bun rămas!
100. Către primăvară
de Sándor Petőfi (traducere de I. C. Pop)
Fiică tânără a Iernii
Dragă Primăvară,
Unde ești? De ce întârzii
Și nu vii în țară.
Vino căci de mult te-așteaptă
Cei vechi și buni amici,
Și sub ceriu tu scoate iară
Frunză — iarbă — boboci!
Aurora cea morboasă,
Ce șede gălbinind;
Colo-n vârf după «Crăiasă»
Oh! Scapă-o de chin!
Dânsa apoi va aduce
Rouă cristalină,
Vărsând lacrămi de plăcere
Că-i iar vindecată.
Ciocârlia cea voioasă
Care mă învață
Cântări mândre și frumoase
N-o uita și-o adă!
Nu uita apoi nici floarea,
Ci te rog o foarte,
Câte îți iartă puterea
În braț a aduce.
Căci și a morții grădină
S-a lărgit mai tare,
Și foarte pre mulți astupă
Morți «pro libertate.»
Pre-a căror glii te rog să pui
Oricât de multe flori,
Să nu fie zău chiar pustii,
Tu le-nvelește-n flori.
Mic glosar
- Crâng – pădurice sau desiș de arbori.
- Viorele – flori mici de primăvară, de regulă albastre-violete.
- Zarzăr – pom fructifer înrudit cu caisul.
- Rouă – picături de apă care apar dimineața pe plante.
- Ogeac – horn sau coș de fum, cuvânt regional.
- Prier – denumire veche pentru luna aprilie.
- Faur – nume vechi pentru februarie.
- Toporaș – floare mică, parfumată, cu petale violet.
- Miozot – floarea „nu-mă-uita”.
- Hlamidă – mantie largă, întâlnită mai ales în descrieri vechi.
- Menuet – dans vechi, cu mișcări lente și grațioase.
- Ozon – gaz prezent în atmosfera Pământului.