29.9 RON - Frederic Beigbeder Publicitatea este o tehnică de intoxicare- Frederic Beigbeder Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care va vinde rahat. Ăla de va face să visați la lucruri pe care n-o să le aveți niciodată. Cer veșnic albastru, gagici care nu sunt niciodată nasoale, o fericire perfectă, retușată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu va dorește fericirea, pentru că oamenii fericiți nu consumă. Frederic Beigbeder s-a născut în 1965. A scris acest roman între 1997 și 2000, când lucra pe post de copywriter la agenția de publicitate Young&Rubicam. Fiind un pamflet plin de vervă ce demontează fără scrupule fascinația advertisingului, cartea avea să devină rapid un succes internațional, dar avea să și atragă, pe de altă parte, excluderea definitivă a autorului ei din branșa profesională incriminată. Fragment din carte: "Jean-Francois mi-a făcut semn să nu mai insist. A fost cât pe ce să propun „Madone uber alles" ca slogan, dar m-am dezumflat. O să credeți că le cam exagerez, că nu e chiar așa de grav. Dar uitați-vă ce miza are mică ședință din dimineața asta. Nu e numai o prezentare de campanie oarecare: e o reuniune mai importantă decât acordul de la Munchen. (În 1938, la Munchen, niște șefi de stat, un francez și un englez, Edouard Daladier și Neville Chamberlain, au abandonat Cehoslovacia în mâna naziștilor, uite-așa, pe un colț de masă.) Sute de reuniuni că aceasta, de la Madone, abandonează, în fiecare zi, lumea. Mii de acorduri de la Muchen cotidiene! Ceea ce se petrece acolo este esențial: moartea ideilor, interzicerea schimbării. Ești în fața unor indivizi care disprețuiesc publicul, care vor să-l mențină într-o stare de cumpărare stupidă și condiționată. În mintea lor, se adresează „tipei afectate de mongolism, cu vârsta sub cincizeci de ani". Tu încerci să le propui ceva amuzant, care să-i tragă în sus, pentru că e o chestie de politețe, când întrerupi un film la televizor. Și ți se pun piedici. Iar povestea se repetă mereu, tot timpul, în fiecare zi, mereu... Mii de capitulări zilnice, cu coada între picioare, în costume de tergal. Mii de „lase consolări" zilnice. Încetul cu încetul, aceste sute de mii de ședințe prăpădite pun la cale triumful tâmpeniei calculate și disprețuitoare asupra simplei și naivei căutări a progresului uman. Ideal vorbind, în democrație ar trebui să existe dorința de a folosi formidabila putere a comunicării pentru ca mentalitățile să fie urnite, în loc să fie strivite. Ceea ce nu se întâmplă niciodată, pentru că persoanele care dispun de această putere preferă să nu-și asume riscuri. Cei ce comandă reclamele vor dumicatul gata mestecat, vor pretestări, vor să vă transforme în oi, nu glumesc, o să vedeți că, într-o zi, o să vă tatueze pe mână un cod de bare. Știu ei că singura voastră putere este cardul albastru. Au nevoie să vă împiedice să faceți o alegere. Trebuie să vă transforme actele gratuite în acte de cumpărare. Rezistența la schimbare este prezentă în modul cel mai violent în toate sălile astea impersonale de ședințe. Sufletul imobilismului se află în acest imobil, între acești mici reprezentanți ai conducerii, cu mătreață și talonete. Ei sunt centrul lumii! Oamenii politici nu mai controlează nimic; economia e cea care guvernează. Marketing-ul e perversiunea democrației: orchestra e cea care îl conduce pe dirijor. Sondajele sunt cele care fac politică, testele sunt cele care fac publicitatea, eșantioanele de populație sunt cele care aleg discursurile difuzate la radio, „sneak previews" sunt cele care hotărăsc sfârșitul filmelor de la cinema, audiențele sunt cele care fac televiziunea: toate studiile astea manipulate de toți Alfred Dulerii de pe fața pământului. "
