30 de ani fara Noica. Exercitii de iubire

30 de ani fără Noica. Exerciții de iubire - titlul și subtitlul cărții sunt elocvente în sine, traducând direct și univoc cheia în care a fost scrisă această culegere de 10 eseuri despre omul pe care autorul l-a întâlnit fulgurant în anii 1986-1987, o întâlnire din categoria grea, a celor numite adesea “mirabile”. Nu este vorba de exerciții encomiastice, dimpotrivă, și cititorul va realiza tonul pe alocuri ironic, șăgalnic, chiar echidistant al textelor. Este vorba în ultimă instanță de o carte în care unda subiacentă a înțelegerii, a respectului necondiționat față de statura omului și a gânditorului Noica, de iubire cum nu prea este mărturisită sau asumată de lumea literară sau culturală (probabil din “lipsă de organ”, la unii, cum spunea filozoful de la Păltiniș, sau din surplus de morgă, la alții), așadar este vorba de o carte în care unda purtătoare a textelor este o undă de lumină caldă și de împlinire a unei datorii resimțite de-a lungul ultimilor 30 de ani scurși de la dispariția unuia din cei doi bătrâni pe care autorul i-a iubit într-un mod indelebil într-o viață de om; același cititor, dacă va avea răbdare și curiozitate, îl va afla și pe al doilea bătrân. Este de subliniat că autorul acestei cărți este un outsider, un “concurent” care vine din afara domeniului numit umanist, dar care își mărturisește o deschidere irepresibilă către o lume alta decât cea a tehnicii, căreia îi aparține. Cele 10 eseuri au fost gândite ca o suită dramatică, cu un crescendo și un decrescendo (“Apropierea de Noica”, titlu care trimite la un text al lui Borges; “Despărțirea de Noica?”, alt titlu, care trimite la un text al lui Alexandru Paleologu). Textele trec rând pe rând de la evocarea momentelor de Păltiniș, la o înscenare dialectică  a disputelor pro și contra Noica, apoi la un exercițiu de decupaj din “Arhive”, în care “personajul din eter”, locotenentul de securitate M. M., transcriind o înregistrare pe banda de magnetofon a dialogului unor profesioniști ai culturii, în celebra cabana, zisă vila 23, de la Păltiniș, devine aproape uman, prin comică-i incompetentă în materia în care este pus să își exercite “meseria”; gongul final al cărții se declanșează de la niște note ale lui Noica în care eroinele sunt “bisericuțele din Bucovina”, celebrele în toată lumea mănăstiri; prilej de a glosa empatic cu conținutul a două cărți remarcabile ale ultimilor ani, una a lui Horia-Roman Patapievici, și cealaltă a academicianului-pictor Sorin Dumitrescu. În sfârșit, de reținut pentru același cititor prezumtiv, invocat pentru a treia oară, citatul din Alexandre Dumas-fiul care încheie cartea: „Cei pe care i-am iubit și pe care i-am pierdut nu mai sunt unde erau; dar ei sunt întotdeauna și pretutindeni acolo unde suntem noi”.