Cea mai bună armată din câte au existat vreodată, armata lui Hitler, a pierdut războiul. În schimb, Germania a repurtat o victorie incontestabilă asupra evreilor: a reușit să-i scoată din Europa. În Holocaust, toate episoadele antisemitismului istoric s-au acumulat ca într-un vârf de lance, împlinind, prin „soluția finală“, mersul negativ al spiritului european împotriva lui însuși. Pentru Imre Toth, hegelian prin formație, Holocaustul a fost o culminație a antisemitismului trăit ca dimensiune ontic-ontologică a spiritualității occidentale. Eliminându-i pe evrei, aceste „fosile vii“ ale Antichității, martori ai tranziției spre creștinism, mediatori între națiuni, culturi și lumi, țesut conjunctiv al omenirii, Holocaustul nu a făcut decât să ateste împlinirea mișcării istorice negative și autodistructive a Occidentului – în fapt, sinuciderea lui spirituală. „A fi evreu după Holocaust: un vierme se ridică din praf, din cenușă. În fața ochilor săi se înfățișează un spectacol nou: după căderea cortinei peste o tragedie a cărei realitate ar fi fost de neconceput chiar și pentru imaginația poetică a marilor autori greci, și nu numai greci, privirea îi este captată de perspectiva noii ere care urmează, o eră a catharșisului declanșat în gândirea Occidentului tocmai de această tragedie universală care a fost și va rămâne pentru eternitate evenimentul numit Shoah.“ (Imre TOTH) „Nu poți să fugi de întâlnirea cu această carte fără să rămâi în dezordine cu tine. Iar cine o întâlnește nu poate scăpa de sentimentul rușinii. Unul care vine – cum să spun? – de dinaintea ta. Dar acest sentiment e până la urmă singurul remediu la felul în care ne-am lăsat locuiți, într-un moment sau altul al vieții noastre, de cea mai tenace și umilitoare prejudecată care ne-a fost transmisă din moși-strămoși.“ (Gabriel LIICEANU)
