Abandonat pe Everest

Pe data de 10 mai 1996, nouă alpiniști și-au găsit sfârșitul într-o furtună îngrozitoare care a izbucnit pe crestele superioare ale Vârfului Everest, în Zona Morții. A doua zi unul dintre ei a primit o nouă șansă la viață. Îmi amintesc vag evenimentele de pe 10 mai, frigul cumplit mă anesteziase și începusem să-mi pierd cunoștința. La momentul respectiv nu știam că sunt pe cale să cunosc pentru prima dată moartea. În după-amiaza următoare, după o noapte și o zi petrecute afară, în cele mai aspre condiții imaginabile, pe când soarele cobora ușor spre linia orizontului am revenit din morți. Am deschis ochii. Acesta este un mister, un miracol pe care încă nu am reușit să-l înțeleg, chiar și după atâția ani. M-am ridicat cu greu în picioare, abia îmi păstrăm echilibrul. Eram pierdut. Eram aproape orb. Ambele mâini îmi erau înghețate. Fata îmi fusese distrusă de frig. Nu mâncasem nimic de trei zile. Nu băusem nicio gura de apă de două zile. Probabilitatea de a găsi Tabăra de Sus de unul singur era aproape zero. îmi amintesc că am început să merg dus de vânt, rugându-mă să fiu salvat dar înțelegând, treptat, că nu am nicio șansa să scap cu viață. M-am uitat în sus. Soarele se află la cincisprezece grade deasupra orizontului, ceea ce însemna că într-o oră se va întuneca din nou, iar eu voi înghenunchia și voi lăsa frigul să mă învăluie pentru ultima dată. Fragment din cartea "Abandonat pe Everest" de Beck Weathers, Stephen G. Michaud "Expediția a început cu un zbor din Dallas pe 27 martie. Am dormit o noapte în Bangkok înainte să ajung în prăfuitul și aglomeratul Katmandu, capitala Nepalului, pe 29 martie. La Aeroportul Internațional Tribhuvan am observat un tip înalt și foarte atletic care aștepta la rând la vamă. Presupunând că e alpinist, m-am apropiat de el și m-am prezentat. Avusesem dreptate, era Lou Kasischke, un avocat din Bloomfield Hills, Michigan, care de asemenea venise în Nepal să urce pe Everest. Eu și Lou ne-am dat seama destul de repede că dintre toți cățărătorii din grupul nostru, noi aveam cele mai multe lucruri în comun. Eram cam de aceeași vârstă, cu aproape aceeași experiență în alpinism și cu un trecut socio-economic similar. Amândoi eram căsătoriți și aveam copii, iar nevestele noastre nu erau de acord cu alpinismul. În săpfămânile următoare am devenit buni prieteni și am împărțit cortul pe perioada expediției. A durat ceva până să trec de vamă. Fără să știu cum merg lucrurile în Katmându, făcusem greșeala de a obține viza înainte, ceea ce a însemnat că a trebuit să aștept la rând de zece ori mai mult decât oricare dintre tovarășii mei fără viză. Am fost de departe ultima persoană din zborul meu care a ieșit din aeroport. Afară, m-am alăturat lui Lou și altor câțiva membri ai expediției noastre. O dubiță ne aștepta ca să ne ducă, prin traficul haotic, la hotelul Garuda, un loc deschis și aerisit, un paradis confortabil ales în mod evident special pentru a mulțumi clientela alpinistă."