Accident la teleportare

    Nominalizat la MAN BOOKER PRIZE 2012       Dacă n-ai mai făcut sex de o grămadă de vreme, chestia asta ți se pare cel mai îngrozitor lucru. Dar dacă trăiești în Germania anilor 1930, probabil că nu e așa. Pentru Egon Loeser însă nu există nicio consolare – ghinionul lui în materie de sex îl poartă din teatrele experimentale berlineze în barurile pariziene unde se bea absint și până în laboratoarele de fizică din Los Angeles. Și în tot acest timp încearcă să rezolve două mistere: pactul cu Diavolul a fost într-adevăr cel care a pus capăt vieții eroului său Adriano Lavicini, cel mai mare scenograf al secolului al XVII-lea, creatorul așa-numitului Aparat de Teleportare? Și de ce un tip atât de atrăgător, inteligent și modest că el nu poate – măcar din când în când – să se bucure de o partidă de amor?     "Trecut, prezent și viitor – toate se împletesc în senzaționalul roman al lui Beauman, care depășește granițele genurilor literare." – The Guardian   "Un roman extraordinar – extraordinar de ingenios, de îndrăzneț, de straniu." – Time       Potrivit revistei Granta, Ned Beauman este unul dintre cei mai buni romancieri britanici tineri. S-a născut în 1985 și a studiat filosofia la Cambridge. Romanul său de debut, Boxer, Beetle, a fost distins cu Național Jewish Book Award și Writer’s Guild of Great Britain Award. Totodată a fost nominalizat la Desmond Elliott Prize și Guardian First Book Award. Ned Beauman are reședințe la Londra, Berlin, Istanbul și New York.      Fragment din romanul "Accident la teleportare" de Ned Beauman:       „De pe un raft dintr-un colț se holbau câteva dintre măștile pictate obscen din notoria producție de student a lui Blumstein, Furtuna, pe care toată lumea pretindea mereu că o văzuse deși se jucase două seri cu douăzeci de ani în urmă într-un teatru de mărimea unui iglu.     — Vreau doar să rezolvăm asta.     — Nu e prima dată când vii aici să te plângi de prietenul nostru comun, a spus Blumstein. Dacă v-ați putut ierta unul pe celălalt pentru „Accident la Teleportare", vă puteți ierta și pentru orice s-o fi întâmplat acum.     S-a lăsat într-unul dintre fotoliile negre, dreptunghiulare ale lui Gugelhupf și i-a făcut semn lui Loeser spre un altul, dar acesta a rămas în picioare.     — De data asta n-am venit să mă smiorcăi. Vorbesc serios. M-a înjunghiat pe la spate.     — Cum așa?     — N-are rost să-ți spun toată povestea sordidă. Ideea e că nu mai putem colabora. Dar venind încoace mi-am dat seama că oricum e mai bine așa. L-ai auzit în aceste ultime câteva luni? Brusc a hotărât că Lavicini trebuie să fie despre naziști. Piesa noastră nu e despre nenorociții de naziști. Neoexpresionismul nu-și pierde timpul cu politica. Am căzut de acord asupra acestui lucru.     — Am căzut de acord în 1929, a zis Blumstein.     — Și?     — Cu tot respectul cuvenit pentru Echivalență, lucrurile se schimbă. Îți dai seama măcar că luna trecută au închis Bauhaus? E foarte greu să am o conversație cu tine despre asta pentru că tu nu citești ziarele, dar în vremuri ca astea mi se pare că un artist are anumite responsabilități.     — De acord. Într-un moment în care atmosfera Berlinului este și mai poluată cu discuții politice decât de obicei, trebuie să oferim publicului nostru câteva guri de aer proaspăt.     — Dacă ai fi auzit ce se spune despre evrei...     — Ce-aș crede atunci? Că toți o să fiți ridicați mâine de niște asasini?     — Nu, sigur că nu, dar... Blumstein s-a oprit și s-a bătut nefericit de câteva ori cu mâna dreaptă pe umărul stâng. Nu aveam de gând să-ți spun, Egon, dar eu și Adolf lucram la un mic proiect al nostru.     — Ce vrei să spui?     — O simplă mostră despre ce se petrece în Germania. Ce se petrece astăzi, nu ce s-a petrecut la sfârșitul secolului al XVII-lea. Ceva ce putem scrie și repetă și pune în scenă în câteva luni și pe care oamenii chiar vor vrea să vină să-l vadă.     Loeser era atât de șocat, că tot ce i-a trecut prin minte să întrebe a fost:     — Cine o să facă scenografia?     — N-o să fie nicio scenografie. Nimic altceva decât niște drapaje negre. Așa cum făceam imediat după război.     Loeser s-a gândit la tot ce învățase de la bărbatul mai în vârstă și la tot ce-i datora. Asta nu scuză nimic.     — Așadar, după trei ani de muncă, abandonăm Lavicini.     — Nu există niciun motiv să nu revenim la Lavicini în viitor, dar acum...     — Of, la naiba cu asta.     Blumstein a sărit în sus și l-a urmat pe Loeser afară din casă.     — Egon, te rog, încearcă să înțelegi. S-ar putea să mă înșel în legătură cu toate astea, sper că mă înșel, dar deocamdată nu simt că aș avea de ales.”