Adevaratul Cioran

    De la primele texte pe care le-am citit din Emil Cioran, l-am „suspectat” pe acest „gânditor negru”, pe acest cinic fabricant de teorii despre sine și despre lume, de o adâncă religiozitate. De o religiozitate deturnată literar în „negatie” mai bine zis, am văzut îndoiala „întemeietoare” în fibra fiecărui silogism. De asta, când scriitorul cresțin Calinic Argeșeanul, ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, ne-a oferit propria interpretare a unor silogisme cioraniene, am luat acest lucru drept o încercare de lectură a operei lui Emil Cioran în cheie creștină, o recuperare necesară pentru cultura noastră a unuia dintre cei mai importanti gânditori ai secolului trecut. Fiul preotului din Sibiu, rătăcit într-o Franță atee, se întoarce astfel, cu timiditate, între simbolurile imprimate sensibilității și miniții încă din copilărie. (Adrian Alui Gheorghe)       Fragment din volum:       “Dumnezeu între Sfinții Săi        Cred că nimeni de pe fața pământului n-a îndrăznit atât de mult în fața lui Dumnezeu, ca Cioran. Voltaire a fost un mic copil. Nietzsche poate fi un bunic neputincios al lui Cioran și am putea înșirui aici alte nume de răsunet din istoria omenirii, paralizată de puzderia de idei înrobitoare.     Cioran se gândea adesea la starea de sfințenie. Se pare că aici încerca să fie mai acasă. Cum am putea tălmăci ceea ce scria în Cartea amăgirilor: „Sfinții își pierd numele numai în fața divinității, fiindcă numai în fața ei persoană este o eroare. Cine știe dacă anonimatul în Dumnezeu nu este singura prezentă..."     Doar persoana anonimă poate rezista în ecuația divină, îndumnezeindu-se.      Cioran știa, uneori, să aleagă apele!     Dar noi?”