Scriu cu tot sufletul Cuvantul inainte la cel de-al doilea volum de versuri al poetei Ana-Maria Paunescu, pus emblematic sub acest motto: "Ma rog pentru un ultim, las, botez: Ajuta-ma sa nu te mai visez!" Versurile antologate - o spun din prima clipa - egaleaza spiritul social si moral intemeiat pe o mare iubire al marelui Adrian Paunescu, pe care poeta il slujeste cu o surprinzatoare maturitate. lata unul dintre poemele cutremuratoare si cuceritoare, prin vocatia unei lirici moderne si actuale in cel mai inalt grad.
Obloane trase
O tara cu ferestre inchise,
o tara cu negustorii inchisi in propriile culturi,
o tara cu obloanele trase.
Miros de lumina care trece prin gaura cheii,
asteptandu-si intunericul, ca pe singura salvare.
Pe-aici prin orasul cu nume consonantic,
nimic nu mai pare sigur.
Mijlocul verii, canicular de altfel,
anunta o toamna cu jocuri politice si epidemiologice.
Copiii nu pot fi sigur de nimic,
nici macar de vechea si
obositoarea indatorire de a merge la scoala,
nimic nu mai seamana cu nimic
si toate seamana cu toate
in fata ochilor neputinciosi se deruleaza,
obsesiv, acelasi film.
Dar noi n-am platit bilet,
n-am mai platit un bilet,
vrem sa iesim din cinematograf,
vrem aer, vrem ziua,
nu mai aduceti oameni in sala,
limita a fost depasita,
nu era vorba ca ne distantam fizic?
De ce ne inghesuiti? De ce porniti filmul mereu din acelasi punct
Nici macar genericul nu ne lasati vedem!
Cine a regizat asta?"
Universul acestor versuri ilustreaza fericit motto-ul cu care si inchei cuvantul meu inainte: "Ma rog pentru un ultim, las, botez: Ajuta-ma sa nu te mai visez!" - Dinu Sararu [din Cuvant inainte]
