Ajuta-l, Doamne, pe copil

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Bride este o femeie superbă. Întunecimea pielii îi dă o frumusețe aparte. Dar aceeași piele neagră făcuse că venirea ei pe lume să fie un adevărat șoc pentru părinții săi. Când era mică, ar fi făcut orice ca să-i câștige dragostea mamei. Acum, ca să-și poată trăi viața cum se cuvine, Bride trebuie mai întâi să se elibereze de amintirile și minciunile care o țin încătușată. În cel de-al unsprezecelea roman al său, plasat în zilele noastre, Toni Morrison vorbește fără ascunzișuri despre felul în care suferințele copilăriei au consecințe în viața de adult, transformând rănile și furia personajelor ei în pură frumusețe, șocând și răscolind emoții deopotrivă. Fragment din romanul "Ajută-l, Doamne, pe copil" de Toni Morrison:   “Bride sări în sus. A fost de ajuns să audă ceva despre un piept plat că problema ei o izbi iar în moalele capului. Dacă nu ar fi împiedicat-o glezna, ar fi rupt-o la fugă, țâșnind ca o rachetă, departe de înfricoșătoarea bănuială că regresa spre dimensiunile unei fetițe de culoare. După încă o noapte și-o zi, Bride se mai liniștise un pic. Nimeni nu observase și nici nu comentase cum arată, ce drept îi atârna tricoul pe piept, că nu avea găuri în urechi. Numai ea știa despre părul de la axila și cel pubian, neras dar absent. Deci toate astea puteau fi o halucinație, că visele ei intense pe care le avea când reușea să adoarmă. Sau nu? De două ori se trezise noaptea și o găsise pe Rain aplecată deasupra ei sau ghemuită prin apropiere — nu amenințătoare, doar privind-o. Dar când îi vorbise, fata dispăruse. Neajutorată, nelalocul ei. Lui Bride îi era acum clar de ce lumea ducea așa o luptă cu plictiseala. Lipsită de distracții sau de activități fizice, mintea amestecă haotic lucrurile, răspândind amintiri peste tot. O îngrijorare bine țintită ar fi fost o îmbunătățire față de zdrențele de gânduri disparate. Fără, coerența limitată a unui vis, mintea îi sărea de la cum arătau unghiile ei atunci când se izbise de un stâlp, la evaluarea rochiei de gală a unei celebrități, la starea propriilor dinți. Era blocată într-un loc atât de primitiv că nu avea nici măcar un radio pe care să-I asculte în timp ce se uita cum un cuplu își vedea de treburile zilnice — de grădinărit, curățenie, gătit, țesut, tuns iarba, despicat lemne, pus conserve. Nu avea cu cine să vorbească, cel puțin nu despre lucrurile care o interesau. Refuzul ei hotărât de a se gândi la Booker cedă invariabil. Dar dacă nu reușea găsească? Dar dacă nu este cu domnul său doamna Olive ? Se va duce totul naibii dacă nu va reuși să, dea el. Dar și dacă reușea, ce avea să facă sau să spună? Simțea că, toată viața fusese disprețuită și respinsă de toată lumea, mai puțin de Brooklyn și Sylvia, Inc.”