Albastru de safir. Culorile dragostei

    "Rămăsesem împietrită, incapabilă să mai fac vreo mișcare sau chiar să respir. Degetele lui îmi atinseră cu grijă buzele, îmi mângâiară bărbia și urcară pe obraji, până la tâmple.     – Nu ești o fată obișnuită, Gwendolyn, șopti el, trecându-și degetele prin părul meu. Ești cu totul și cu totul deosebită. Nu ai nevoie de nici o Magie a corbului ca să fii specială pentru mine.     Chipul lui se apropie tot mai mult de-al meu. Când buzele lui îmi atinseră gura, am închis ochii. OK. Acum urma să leșin."     Să te îndrăgostești în trecut nu este, poate, cea mai fericită idee. Gwendolyn tocmai a descoperit că a moștenit de la familia ei capacitatea de a călători în timp. În Londra secolelor trecute, ea și Gideon au tot felul de probleme, cum ar fi: să salveze lumea sau... să învețe cum se dansează menuet. (Două lucruri nu tocmai ușoare.) În vreme ce atitudinea lui Gideon devine tot mai bizară, Gwendolyn se simte din ce în ce mai tulburată, până când misterul i se dezvăluie cutremurător de dureros, iar lucrurile se complică și mai tare…     Culorile dragostei este o trilogie palpitantă, amuzantă și plină de romantism. Urmăriți aventurile tinerei Gwendolyn în volumul al treilea, "Verde de smarald". Primul volum este "Roșu de rubin".     Fragment din romanul "Albastru de safir. Culorile dragostei" de Kerstin Gier:     “Gideon stătea exact în fața mea, lanterna lui luminând undeva înspre perete. În afară de lumina ei, era întuneric beznă.     - Deci?     - Să nu cumva să te apropii, am spus eu.     Am făcut câțiva pași înapoi, până ce m-am lipit cu spatele de perete. În urmă cu două zile, mi se părea că nu era îndeajuns de aproape de mine, dar în acel moment mă simțeam de parcă aș fi fost alături de un străin. Am devenit brusc foarte furioasă.     - Ce e cu tine? am răbufnit eu. Nu ți-am făcut nimic! Nu înțeleg cum de poți într-o zi să mă săruți, iar a doua zi să mă urăști, De ce?     Lacrimile țâșniră atât de repede, încât nu le-am putut împiedica să se reverse pe obraji. Bine că nu se vedea nimic în întuneric.     - Poate pentru că nu-mi place să fiu mințit.     În ciuda avertismentului meu, Gideon se apropie de mine deveni acum imposibil să fug din calea lui.     - Mai ales de fete care într-o zi mi se aruncă de gât, iar a do zi aranjează să fiu atacat.     - Ce tot spui acolo?     - Te-am văzut, Gwendolyn.     - Poftim? Unde m-ai văzut?     - Ieri-dimineață, în timpul saltului în timp. Avusesem o misiune de îndeplinit, când, deodată, mi-ai apărut în cale - ca o Fată Morgană. M-ai privit și mi-ai zâmbit, ca și cum te-ai fi bucurat că mă vezi. Apoi te-ai rotit pe călcâie și ai dispărut după următorul colț.     - Și când zici că s-a întâmplat asta?     Eram atât de nedumerită, încât am încetat pentru câteva secunde să mai plâng. Gideon îmi ignoră intervenția.     - O secundă mai târziu, când am ajuns la același colț, am primit o lovitură în cap și nu am mai fost, din păcate, în stare să mai port o discuție lămuritoare cu tine.     - Vrei să spui că eu... ți-am făcut rana asta?     Lacrimile începură iar să șiroiască.     - Nu, spuse Gideon. Nu cred asta. Tu nu aveai nimic în mână când te-am văzut. În plus, mă îndoiesc că ai putea lovi cu atâta forță. Nu, tu doar m-ai ademenit în acel colț, unde mă aștepta altcineva."