Album pentru pian

Sergei Prokofiev a fost unul dintre putinii compozitori ai secolului 20 care a adus un aport considerabil literaturii pianistice. De asemenea, pe langa numeroase compozitii, el a transcris pentru pian solo multe dintre compozitiile sale simfonice. Acest album contine selectiuni din ambele categorii, lucrari compuse special pentru pian solo si lucrari transpuse de autor. Prokofiev Serghei, compozitor rus. Invăţând de la mama lui, care era pianistă, primele noţiuni muzicale, Prokofiev a arătat aptitudini uimitor de timpurii pentru compoziţie: la cinci ani, scria primele măsuri dintr-un Galop indian pentru pian, la nouă-zece ani, mici scene lirice, Uriaşul şi Pe insulele pustii. Un student al Conservatorului din Moscova, Iuri Pomeranţev, apoi tânărul compozitor Glier, i-au predat bazele armoniei, încercările lui componistice sunt încurajate de Serghei Taneiev. In 1904, intră la Conservatorul din Sankt-Petersburg; aici este elevul lui Liadov, la armonie, al lui Winckler, apoi al Esipovei, la pian, al lui Vitol la compoziţie, al lui Rimski-Korsakov la orchestraţie şi al lui Şrepin la dirijat de orchestră. Se impune repede ca pianist, impresionând sau şocând publicul prin forţa şi tehnica lui. Avea de-abia 20 de ani atunci când editorul Jurgenson i-a publicat cele dintâi lucrări: prima sonată pentru pian, care poartă încă influenţa lui Schumann, Reger şi Rachmaninov, Patru studii şi Opt piese pentru pian. In 1914 se prezintă cu succes la Concursul de pian „Rubinstein", iar la proba cu orchestră cântă propriul său Concert nr. 1 pentru pian. In această lucrare (1911-1912), ca şi în Sonata nr. 2 pentru pian, stilul lui se conturează mai clar: atracţie pentru carura ritmică şi vigoarea atacurilor, pentru armoniile aspre şi imprevizibile şi contrastul între această forţă manifestă şi un lirism elegiac, uneori dureros, care îşi are provenienţa în vâna melodică populară. In aceeaşi perioadă cu Manifestul futunştilor, publicat în 1912 de un grup de poeţi ruşi (printre care Maiakovski) şi intitulat O palmă dată gustului publicului, Prokoflev scrie Concertul nr. 2 pentru pian, a cărui primă audiţie, în 1913, provoacă un scandal memorabil. Concertul atinge limitele posibilităţilor fizice ale solistului. Totuşi, arături de această manieră, în cele Zece piese pentru pian op. 12 întâlnim un Prokofiev mult mai rafinat şi mai intimist, cele două trăsături reprezentând componente egale ca proporţie în personalitatea compozitorului.