Algoritmul fericirii

Jen e tristă. Aiden ar vrea s-o vadă fericită. Vi se pare simplu? Doar că Jen e o femeie de treizeci și ceva de ani pe care a părăsit-o iubitul, iar Aiden e un soft complicat și costisitor. Aiden știe totul despre Jen. Având acces la toate dispozitivele ei, știe ce melodie ascultă cel mai des și care sunt fotografiile ei preferate. Pe baza observațiilor sale și a unui algoritm numai de el știut, Aiden a calculat că, pentru a atinge satisfacția optimă, Jen are nevoie de un nou bărbat. Și cu tot internetul la dispoziția sa, lui Aiden îi e ușor să găsească specimenul desăvârșit și să aranjeze o întâlnire. Doar că Jen nu pare deloc pregătită să pună în aplicare planul perfect al lui Aiden. Poate așadar o inteligență artificială să descopere inteligența emoțională la timp pentru a repara viața lui Jen? Și pentru a afla ce anume îi face pe oameni fericiți? Mi-a plăcut la nebunie această carte. Amuzantă, neobișnuită, surprinzătoare. - JOJO MOYES Jurnalul lui Bridget Jones pentru era digitală. - DAILY RECORD Ingenios... un roman pentru fanii lui David Nicholls. - DAILY MAIL O comedie romantică spumoasă... o poveste de iubire exuberantă... fermecătoare. - Kirkus Reviews Un soi de comedie a erorilor shakespeariană, doar că în loc de zei avem parte de niște inteligente artificiale neastâmpărate care încearcă să se amestece în treburile oamenilor. Extrem de amuzantă. - The Bookseller Fragment din cartea "Algoritmul fericirii" de P.Z. Reizin: "Vreo două zile mai târziu, la barul Trilobyte din Hoxton, am o bizară senzație că toată chestia asta e aranjată dinainte. Nu e nici urmă de Uri, și nici măcar de Steeeeeve. Suntem doar eu și Ralph. Parcă ar fi o întâlnire pe nevăzute care a luat-o razna. Pe Ralph l-am găsit la bar, sorbind o colă cu paiul când am ajuns. E în uniforma lui de birou, cu blugi, tricou negru și hanorac cenușiu, iar fața lui palidă are un aer și mai fantomatic în lumina iPad-ului, în vreme ce derulează cu un deget coloane de date tehnice. - Ah, bună! spune el cu o nesfârșită dezamăgire în ochii căprui și blânzi ca de câine. Eu sunt în rochița mea neagră (Valentino), mi-am strâns părul în creștet, mi-am dat cu ruj, mi-am pus cercei, am încălțat pantofi cu toc și am intrat învăluită într-un nor de Black Orchid de la Tom Ford. Altfel spus, am făcut un efort. Ralph mă privește de parcă aș fi o pagină web jalnic concepută, pe care nu găsește butonul cu URMĂTORUL. - Oh, scuze. Vrei ceva de băut? Noi am ajuns primii. Înarmați cu un pahar de ceva rece, alb și sec - numele cocktailurilor sunt prea ridicole pentru a le trece aici - plus o altă colă pentru Ralph, ne relocam pe o canapea joasă și așteptăm evenimentele. Se scurg câteva momente stânjenitoare în timp ce încercam să ne dăm seama cum să ne așezăm pe afurisenia de canapea; într-un târziu, Ralph se trântește alene, iar eu stau pe margine, cu spatele drept. Paiul lui scoate niște gâlgâieli aiurea. - Deci, crezi că vine și Steeeeeeve? întreb eu, ca să zic ceva, orice. Urmează o pauză lungă, în care el cugetă. - Îți bați joc de felul în care își pronunță el numele? - Păi, par să fie mulți de „e" în el. - Tipul e belgian. - Ah! Asta explică totul. - Cum adică? - Pronunțarea neobișnuită a numelui. - Ai zis totul. Ca explică totul. Văzând expresia îndurerată a lui Ralph, mă trece un val de plictiseală cruntă, parcă teleportat direct din anii copilăriei - plictiseala după-amiezilor lungi de duminică în cartier, când orice viitor incitant pare imposibil de îndepărtat. Mă încearcă un imbold momentan de a mă îmbăta cui. Sau de a mitralia tot ce-mi iese în cale. Ori de a fugi la mare. Ori, poate, toate trei. Dar iau o înghițitură lungă din pahar. Și pare să ajute. - Păi, evident că nu explică totul, precum luna, stelele și sensul vieții. Și nici de ce ești tu atât de binedispus. Ralph se întoarce la băutura lui acidulată. Și urmează un alt moment de tăcere stânjenitoare. - Și cum merge cu Aiden? întreabă el într-un târziu, admirând bulele din pahar. Uiți vreodată că nu e altceva decât un software? Iată un subiect mai promițător. - Tot timpul. Am impresia că vorbesc cu... nu cu o persoană, fiindcă nu e cazul. Dar cu o prezență reală. Cu ceva... Nu știu. Viu. Și-mi place să-l întreb ce simte. - Nu simte nimic. - Dar uneori așa pare. - A învățat, din toate datele de input, cum să recunoască un conținut emoțional și să elaboreze un răspuns adecvat dintr-o gamă relativ sofisticată. - Și se pricepe destul de bine. - De ce zici că e că o prezență vie? - Mi s-ar părea ciudat să-l consider doar un obiect, când tu ți-ai dat atâta silința să-l faci să pară uman. - Interesanta idee. Dar nu gândești la fel și despre mașina de spălat. - Cu mașina de spălat nu vorbesc. - Într-o zi o să vorbești și cu ea. - Dar nu despre Unora le place jazzul. Sau despre ultimul roman al lui Jonathan Franzen.”