Acest dumnezeu neștiut despre care totuși se vorbește, care totuși este numit, caracterizat și făcut comprehensibil, e un Altul decât Dumnezeu în sine, o alteritate sublimă ce păstrează în figurile ei diverse urmele înălțimii neasumate. Acest Altul decât Dumnezeu este de fapt urmă, Arhi-urma întâlnirilor noastre cu absolutul, trauma pozitivă a proximității în contextul căreia ne fisurează transcendența, pentru a ne remite apoi judecăților nostalgice, comemorării sau evocării. E impropriu să numim teologie produsul unor atari prestații și, cu toate acestea, întrucât obiectul lor indirect, adică prin urmă, este tot Dumnezeu, avem de-a face totuși cu un gen teologic. Însă pentru a nu insinua performanțe la care natura noastră încă nu ne îngăduie să ajungem, pentru a nu confunda discursul nostru cu cel al veritabililor teologi, trăitori întru Dumnezeu și îmbogățiți de experiențe mistice, vom completa că nu facem decât o teologie a Alterității. Și mai spunem o dată, acest Altul este urma lui Dumnezeu în lume, pe care însă o resimțim cel mai adânc în propria constituție personală.
