Cartea Am fost secretara lui Goebbels PDF

Amintirile sunt foarte importante pentru mine. Mă urmăresc, mă bântuie. Cu toate că uit numele și anumite întâmplări, pe care nici nu le-aș mai putea descrie în cuvinte. Însă în rest totul e la locul lui, ca într-un dicționar mare sau ca într-o carte ilustrată.   Brunhilde Pomsel a fost printre puținii care au reușit să ajungă în imediata apropiere a unuia dintre cei mai mari criminali din istorie. În Ministerul Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a lucrat ca stenografa, dactilografa și secretara. Până la capitularea Berlinului, în mai 1945, a fost avansată și a ajuns în anticamera ministrului și-n mijlocul elitei conducătoare a național-socialismului. Chiar și în ultimele zile de război, când trupele sovietice se aflau deja pe străzile Berlinului, ea dactilografia acte oficiale și, în loc să găsească un moment prielnic ca să fugă, a fost cea care a cusut steagul capitulării. Mai bine de șapte decenii n-a vorbit cu nimeni despre toate acestea.   Acest volum se bazează pe convorbirile cu Brunhilde Pomsel înregistrate în 2013 și 2014, pentru filmul documentar Ein deutsches Leben (O viață germană), considerat una dintre cele mai importante contribuții la analiza Holocaustului. De asemenea, la începutul lui 2019, la Londra a fost pusă în scenă o piesă de teatru realizată după traducerea în engleză a memoriilor lui Brunhilde Pomsel, care s-a bucurat de un succes răsunător.   Fragment din cartea “Am fost secretara lui Goebbels” de Brunhilde Pomsel și Thore D. Hansen:   “Bineînțeles că reportajele sportive erau transmise de Radiodifuziune. La noi au lucrat oameni buni, oameni profesioniști, care după aceea și-au făcut un nume au început lucreze și la televiziune. Rolf Wernicke a fost șeful meu direct la Sport și făcea parte din redacția de știri Zeitfunk. Toate posturile de radio locale aparțineau Societății de Radiodifuziune. Ele raportau ce se întâmplă în regiunea lor și erau obligate să țină cont de anumite dispoziții cu privire la conținutul emisiunilor difuzate. Nu mai există libertate de expresie. Totul era supravegheat și interceptat. Există o Direcție care se ocupă doar cu supravegherea programelor de radio. Nu mai știu dacă cenzuraseră și înainte, dar, după cum am aflat mai târziu, Goebbels se uită pe fiecare scenariu, oricât de scurt și aparent nesemnificativ ar fi fost acesta. Și-a băgat nasul peste tot, a avut obiecții și a eliminat actori sau i-a impus pe alții, astfel încât a influențat mereu distribuția. La Radiodifuziune existau directive clare cu privire la ce are voie să facă fiecare dintre noi și ce nu. Atunci știam ce aveam de făcut. În fiecare redacție existau persoane loiale partidului. Nu erau combatanți bătrâni, ci oameni apropiați partidului, care-i făcuseră anumite servicii. Câteodată era vorba despre oameni săraci cu duhul, chiar și din punct de vedere artistic. Însă aveau o funcție mare în partid și erau, în același timp, comandanți de escadrilă în SS. Nimeni n-ar fi îndrăznit să li se opună sau să devină recalcitrant. Nu mai era nevoie nici de observatori externi. La urma urmei, oamenii care aveau un cuvânt de spus în Radiodifuziune erau deja cu toții îndoctrinați. Probabil că din acele clipe antisemitismul a început să, pătrundă din ce în ce mai mult în instituție. Nu-ți puteai da seama de asta, dar o simțeai în redacția pentru Literatură. Dar nu și în redacția emisiunilor pentru copii sau pentru femei, care transmiteau rețete și cântecele.  Cu timpul ajungeai să cunoști din ce în ce mai mulți oameni, iar atunci îți dădeai seama dacă unul e extremist sau doar un om care dacă n-ar fi fost membru de partid ar fi fost cumsecade.  Asta e. În primii ani, până la Jocurile Olimpice, Germania a fost minunată. Pe vremea aia evreii nu erau persecutați, iar totul era încă în ordine. Eu însămi n-am participat niciodată la arderea cărților. Am citit însă despre asta, scria în ziare și se întâmplă undeva foarte departe pentru mine. Cu siguranță că n-aș fi participat la așa ceva.”