Despre poezie, dar și despre moarte, despre rănile trecutului și problemele prezentului discuta Ileana Mălăncioiu cu intervievatorii săi români și străini. Convorbiri cu: Gabriela Adameșteanu • Victoria Milescu • Daniel Cristea-Enache • Radu Doru Cosmin • Lucia Ivănescu • Eva Iova • Laura Albulescu • Simona Chitan • Doinel Tronaru • Simona Sora • Clară Mărgineanu • Lucia Negoiță • Irina Nechit • Eugen Dedov • Xavier Montoliu Pauli • Iulian Boldea • Paul Gorban • Iulian Talianu • Roberto Mussapi „Experiența-limită trăită de mine (cu cîteva săptămîni înainte de cutremurul din 4 martie 1977) a fost cea în care mă aflam între viață și moarte, am fost găsită întîmplător de cineva, pe ultima sută de metri, luată pe targă și dusă la Spitalul de Urgență. Cînd am ajuns acolo, nu mai aveam nici puls, nici tensiune. Întrebat la ce secție trebuie să fiu internată, doctorul de gardă a spus «la reanimare», dar apoi s-a răzgîndit. Am fost întoarsă din drum și dusă direct în sala de operație. Asistența care trebuia să facă denudarea pentru a-mi pune perfuzia era o față frumoasă și cochetă. Medicii o grăbeau, dar ea se chinuia să-mi fixeze acul direct în venă și le spunea că altfel îmi rămîne un semn. Convins că nu-i aud ce vorbesc, unul dintre ei a spus: «Da, îi va rămîne un semn pe mînă și are să se vadă la morgă». Nu știu de ce, dar atunci nu m-am gîndit nici o clipă că aș putea să mor. Mai mult, acea experiență-limită nu a lăsat urme prea adînci în poezia mea. Dacă moartea a constituit o obsesie cînd nu mă privea în mod direct, pe măsură ce se apropie, parcă aș vrea s-o opresc din drum, vorbind din ce în ce mai rar despre ea.” (Ileana Mălăncioiu) Fragment din carte: "V.M.: În peisajul actual va individualizați printr-o sobrietate acută ca stil și tema. Un motiv predilect este cel al morții. De unde, aș zice, această fascinație? I.M.: Am un acut sentiment al morții, care cred că tine de firea mea, dar ieșirea lui la suprafață nu e fără legătură cu anumite imagini crude care mi-au marcat într-un fel copilăria. Moartea celei mai mici dintre surorile mele, la vîrsta de 33 de ani neîmpliniți, destinele tragice ale unor prieteni și destinul nostru, al tuturor, n-au fost nici ele de natură să aducă o lumină care să estompeze acest sentiment. Ceea ce mă fascinează nu e totuși moartea, pe care o socotesc a fi răul suprem, ci, dimpotrivă, misterul vieții. În poemul „Pasărea tăiată", capul retezat este ținut într-o mînă și trupul care se zbate încă în cealaltă, în iluzia refacerii legăturii dintre ele și a readucerii la viață a ființei sortite pieirii. V.M.: Cum ați reușit să treceți de cenzura care avea alergie la acest ton funebru? Ce volum a apărut mai greu din cauza cenzurii? I.M.: Am debutat în 1967, în scurtă perioadă de relaxare. La primele două cărți nu am întîmpinat greutăți din partea cenzurii. Deși s-ar fi putut întreba din ce lume se întorcea personajul meu Ieronim, care avea toate oasele fărîmate. Primul volum care mi-a fost ținut la Cenzura mai mult de un an a fost Ardere de tot. Inițial se chema Exodul, termenul avînd sensul din Biblie. Numai că plecările din țară se înmulțiseră și cenzorii se gîndeau la exodul din zilele noastre, nu la cel petrecut în urmă cu două milenii. "
