Amintiri din copilarie

Ion Creangă (1837-1889) a fost un scriitor român recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, dar care a activat și în cadrul bisericii în calitate de diacon sau în sistemul de învățământ ca institutor și autor de manuale școlare. lon Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie, care i-a și stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil — toate acestea fac din opera lui lon Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române. Trăsătura dominantă a artei, a creației sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvorăște din viață și o exprimă plenar. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Nu-l putem socoti un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii. lon Creangă e un „artist superior" în care poporul întreg își regăsește vocația creatoare, iar Amintiri din copilărie reprezintă, incontestabil, momentul cel mai înalt al artei sale de povestitor. (Editorul) CUPRINS: • Biografie • I • II • III • IV • Referințe critice Fragment din volum:   “Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindină în alte părți, înfingând toporul în pământ, afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: Na, na!, și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mamă îl mustră acolo, în vatra focului, și-l buchisă cu cleștele, să se mai potolească dușmanul; și, mai mult decât atâta, oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină țină din colbul adunat pe opsașul încălțării ori, mai în grabă, luă funingine de la gura sobei, zicând: Cum nu se deoache călcâiul său gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul. Și-mi făcea apoi câte-un benchi bogheț în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul! Și altele multe încă făcea... Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte; și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam tata cea dulce și mă alintam la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău. Dar vremea trecea cu amăgeli, și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gânduri îmi zburau prin cap, și alte plăceri mi se deșteptau în suflet și, în loc de înțelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, și dorul meu era acum nemărginit; căci sprintar și înșelător este gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit și nu te lăsa în pace, până ce intri în mormânt!"