Cum e să trăiești fără amintiri? Cum e să știi că acestea sunt scrise într-un jurnal de care îți e frică? O frică față de un trecut în care cunoșteai viitorul.
Tokyo, 11 februarie, el deschide ochii și realizează că nu mai are trecut, cu excepția unor jurnale pe care tot amâna să le citească. Într-un final le deschide și redescoperă greșelile pe care le-a făcut în mod conștient. A pierdut benevol femeia pe care o iubea. Cum să se întoarcă la viața lui de odinioară? Cum să o întoarcă pe ea? În loc de răspunsuri apar mai multe întrebări.
"Numele lui este Mir. E în viață. Dacă citești aceste rânduri, descoperi împreună cu el trecutul său."
Andreea Russo este autoarea generației sale. Își scrie cărțile la calculator și la telefonul mobil. Comunica pe Facebook cu cititorii săi pentru a afla părerea și așteptările lor. Lucrează cu pasiune asupra visului de a deveni într-o bună zi laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Debutează cu trilogia „Amintiri din viitor”. Volumul I al trilogiei a fost premiat la Salonul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret din Chișinău, ediția a XX-a din 17 aprilie 2016.
Fragment din rOman:
"JURNALUL DIN VIITOR
Când mor oamenii? Atunci când îi pui în groapă sau atunci când îi ștergi din memorie? Amelia l-a îngropat pe Mir de viu, după înmormântarea acestuia. Haos? Probabil, dar cum e să afli că omul pe care l-ai iubit și l-ai înmormântat e viu?
O scrisoare bizară apărută la unsprezece luni după înmormântare a schimbat multe. În primul rând, sentimentul divin de dragoste s-a transformat într-o detestare nemărginită, căci adevărul e în stare să distrugă.
Să fugi în suferință atâția ani pentru a apăra de durere persoană dragă, după care să dezvălui totul, să îl lovești în cap cu acea durere, cine mai face așa? Cine altul decât Mir.
Amelia nu a citit Jumalul ei din viitor, ea conștientiză cât de periculos e viitorul când e cunoscut, avea multe neclarități, își dorea să vorbească cu Mir, însă durerea care s-a năpustit peste ea s-a transformat într-un zid de ură. Ea a decis să lase trecutul în trecut, pur și simplu să meargă mai departe, chiar dacă acest mai departe înseamnă o viață nouă, începută de la zero. A abandonat casa, familia, prietenii, facultatea, chiar sf numele. Nu mai era Amelia, era Milena, locuia în altă țară, vorbca altă limbă, era împreună cu alt om, dar trecutul rar când te lăsă în pace, acestuia îi place să revină în cel mai neașteptat mod și timp, demonstrând că el e cel care hotărăște când are să plece.
Ce nu s-a luat în calcul? Până la urmă, omul e cel care decide dacă să deschidă ușa trecutului său să i-o trântească în nas.
Milena nu-și dorea să devină din nou Amelia, plus că atâtea lucruri s-au schimbat, totul era diferit, amintirile din trecut îi dispăruseră, iar în schimbul acestora apăruse amintiri din viitor.
V-ați uitat vreodată la umbra mâinilor voastre? La cele zece degete ce se mișcă în armonie. Oare dacă ar fi în total opt, nouă, unsprezece sau douăsprezece, ar mai fi armonie? Consider că dacă m-aș naște cu opt degete și niciodată nu aș vedea un om cu zece degete, m-aș considera om normal. În sensul că normalul e o categorie în care intră toți și dacă ceva anormal e caracteristic pentru 99% din populație, atunci acest anormal instantaneu devine normal. Oricât aș lupta să demonstrez că sunt normal, atâta timp cât fac parte din acel 1%, nu are niciun sens. Singura scăpare e să intru în cele 99%. "
